Clipa

Fetițe cu chibrituri

Autor: Mircea Radu Iacoban • Rubrica: Actualitatea • Oct 2017  Printează acest articol

Mircea Radu Iacoban

Vă mai amintiți povestea lui Andersen? O biată copilă era trimisă, în toiul iernii, să vândă chibrituri la colțul străzii. Nu cumpăra nimeni. N-având curaj să se întoarcă acasă fără barem o cutie vândută, a rămas în frig și-n noapte să aștepte cumpărătorul salvator. Într-un târziu, învinsă de ger, a cutezat să aprindă un chibrit, barem să simtă o clipită adierea căldurii. Cât a ținut flăcăruia s-a văzut într-o mirabilă sufragerie caldă, la masa încărcată de bucate. Repede, chibritul s-a stins. Aprinde altul: minune, își îmbrățișează bunica, singura din familie ce-i arătase o fărâmă de iubire. Iar bunica murise de mult… Plină țara de fetițe cu chibrituri. Și nu le vedem! În afara finalului trist, care a stors lacrimi atâtor generații, povestea lui Andersen li se potrivește mănușă. Iată-le, în veacul XXI, păpuși-santinelă postate caraulă la răscrucile dintre rafturile de la Kaufland, Carrefour, Billa, Auchan… Fie că te invită să guști gratis microscopice porții din bucate minune care, altfel, costă nu știu cât (plus, obligatoriu, 99 de bani) fie că-ți taie calea spre a-ți înmâna reclame ce le arunci înainte de a le citi, fie că-ți oferă ziare greu vandabile – toate arborează același zâmbet fals, umil și stingherit. Firma le îmbracă „haios” (în preajma anului nou, toate arborează scufie roșie și devin „Crăciunițe”…); stau în picioare ore în șir, pentru nu știu ce amărâtă retribuție, că-s plătite, cu siguranță, „la bucată”: fiind minore, n-au contract de muncă, așa că n-au parte nici de bietul salariu minim pe economie. Nu cred că vreo mamă ce-și împinge căruciorul cu cumpărături prin preajma odraslei postată țeapăn „la locul de muncă” încearcă vreo fărâmă de mândrie: „iat-o, admirați-o, asta-i fata mea!” Aș zice mai degrabă că dimpotrivă, familia, pentru care și bruma de bănuți astfel adunați contează, ocolește magazinul cu pricina. Deși, la urma urmei, nici o muncă nu-i de rușine (românii mai au mult până vor accepta ideea!) și a încuraja tinerimea să se încadreze unde și cum izbutește ține de-o mentalitate veche și sănătoasă. După terminarea liceului sucevean, la 16 ani, am lucrat ca paznic de noapte la depozitul de bușteni IFET de la Ițcani. Din prima leafă, 415 lei, (ilegală în felul ei, fiindcă un minor nu putea avea gestiune, dar prin 1956, astea erau considerate mărunțișuri) mi-am cumpărat un măreț pulover ornat cu patru cerbi bogat încornorați, fiind cât se poate de mândru: „e din munca mea!” Am adăugat astfel, cum-necum, poate prea timpuriu, o anume experiență de viață utilă, pe care, desigur, și-o însușesc și și-o adaugă fetițele cu chibrituri de la Kaufland. Mă-ntreb, însă, ce văd ele atunci când aprind chibritul imaginației: desigur, nu numaidecât sufragerii calde și mese pantagruelice. Poate, mai degrabă, primesc aplauze în lumina reflectoarelor, pe scena unui mare teatru, ori se plimbă în ținută de gală pe nu știu ce Rivieră, sau, mai simplu și mai terestru, se închipuie împingând ele însele cărucioare vârfuite cu bunătăți scumpe în magazinul cu pricina. Cale lungă de la vis la realitate, dar, nu-i așa, vorba chinezilor, fiecare drum lung începe cu un prim pas. Au de făcut față și măruntelor șicane care, credem, nu credem, întunecă viața oricui și oriunde. O biată vânzătoare de gazete din parcarea magazinului X (cumpăram cu toții, spre a-i putea face uitat restul) era bine știută datorită zâmbetului vesel și sincer arborat non-stop cu adevărată și senină inconștiență. Îmbrăcată ca vai de ea, dar totdeauna curat și îngrijit, slabă ca o arătare, nu uita să ne ureze, indiferent de ziua săptămânii, „sănătate și un vichend plăcut!” Am re-descoperit-o în parcarea altui magazin, tocmai la periferia orașului, unde, cu siguranță, nu mai are nici pe departe amărâtul dever de altădată. N-a vrut să-mi spună de ce a trebuit să plece de la fostul „loc de muncă”, dar bănui că și-n universul ignorat al parcărilor funcționează adversități, ierarhii și brutale reguli ale locului. A izgonit-o cineva, a trebuit să se aciueze unde și cum a putut. Ieri, adică miercuri, mi-a înmânat ziarul pe care, de fapt, îl aveam, și mi-a urat, desigur, „vichend plăcut” Era fericită că și-a regăsit unul dintre clienții de altădată.

Amărâtă viața fetițelor cu chibrituri!

Cum comentati?