Clipa

Despre singurtatea anotimpului din mine

Autor: Emil Proșcan • Rubrica: Laborator Artistic • Iul 2017  Printează acest articol

În fiecare dimineață deschid fereastra,

prin gratiile aflării intră aer curat,

frânturile de cer

scâncet de copil refuză inconștient păcatul,

deznădejdea nevoii de tine precum privirea lui,

respirația îmi umple plămânii de optimism pervers,

seara speranțele sunt paralele,

precum noapte cu zi te caut,

micul dejun, același amestec de banalitatea despre viața în ziare,

sorb liniștea înghițitură cu înghițitură,

îmi vâr câteva gânduri în buzunare,

apoi plec să fac următoarele urme pe pământul

în care se întorc osemintele amintirilor

precum păsările călătoare din privirea ta.

Liniștea este violată la drumul mare,

justiționarii emit edicte pe bandă rulantă,

ciocolata ROM s-a înfășurat în tricolorul nației mele,

ciocanul judelui lovește

cireșele coapte din celălalt obraz al copiilor,

dreptatea este în lehuzie,

un fel de carantină întru sănătatea pruncului,

pașii desculți rămân agățați în buzunarele pelerinilor

precum liliecii ascund lumina în tavanul peșterilor,

totul până la urmă se întoarce,

pământul își exersează zilnic nebunia perpetuă de a fi,

aceeași genă a morții este viața

lacrimi și flori,

iubirile se sinucid în cupluri de unică folosință,

precum noapte cu zi te caut,

mă întorc acasă trăgându-mi după mine umbra

precum un câine mort,

totdeauna puterea de înțelegere din prea târziul neînduplecării.

Pe covorașul de la ușa mea, niciodată încuiată, mă șterg de praful celest,

te-am înțeles și iubit pentru că altfel nu m-aș fi putut despărți de tine.

Dincolo de fereastră copacii își flutură virtutea singurătății.

Poate anul acesta o să am mai mult timp.

Leonid Pasternak, Pasiunea creației, sec. XIX

Cum comentati?