Clipa

Lecțiile copilăriei

Autor: Marian Nazat • Rubrica: Laborator Artistic • Iul 2017  Printează acest articol

În vremea colectivei, tata-mare primise de la statul comunist o pereche de boi. Mari și albi, cu coarne răsucite, mi se păreau uriași. Când îi dejuga și îi lega la resteu, mă dădeam pe lângă ei și îi mângâiam ca pe frații mereu așteptați. Ce fierbinte le era pielea, și moale… Bietele dobitoace se uitau la mine ca la poarta nouă și rumegau domol, fără contenire. Le-aș fi strâns în brațe și le-aș fi luat în pat, să-mi țină de cald și de basm. Dar ce-ar fi gândit ma-marea, i-am fi pângărit velințele tustrei și, la urma urmei, cine mai pomenise așa ceva? Cine ar mai fi oprit satul din trăncănit?

După ce i s-au împuținat puterile, bunicul a predat animalele la CAP, cu proces-verbal, și, din ditamai funcția de șef de atelaj, a devenit proprietarul unui… măgar. Și ăla cumpărat de la rudari, pe-o baniță de mălai, anafura ei de soartă! Nu-i convenea deloc bătrânului, îl simțeam cum suferă, neîndurându-și nu doar declinul fizic, ci și decăderea socială. Îl astupa rușinea, înghesuit în droagă, tocmai el, bărbatul masiv și impunător de odinioară, care avusese carul lui… De aceea, nevinovatul asin trebuia să suporte sudalma stăpânului, mai aspru ca oricând.

Zilele se lungiseră dintr-odată și tata-mare stătea mai tot timpul pe bătătură, nu-l mai ajutau picioarele să iasă la câmp. Vara, la amiaz, se trântea la umbră și tăcea. Apăsător, arțăgos, neîmpăcat. „Veto, tu n-auzi că zbiară măgaru’ ăla în obor?”, spărgea el câteodată liniștea compactă a zilei prisoselnice. „Îl aud, că n-oi fi surdă! Și ce să-i fac dacă zbiară?”, îi răspundea ma-marea cu indiferență, din colțul ogeacului. „Păi i-o fi sete, că n-o zbiera degeaba! Cristoșii mă-tii de muiere proastă, mă înfrunți? Tu îl adăpași?, că pe vipia asta se frige săracu’”, o contra bărbatul cu furie. „Îi dădui, bău o vadră, nu văzuși?, că nu dormeai…”, primea pe loc răspuns. „Atunci, i-o fi foame, aruncă-i o mână de trifoi, că prea zbiară”, n-o slăbea neam. „A mâncat o pală de grașiță și știr, nu de foame zbiară”, nu ceda nici ea. „Da’ o avea el un motiv, că nu zbiară aiurea!”, se îmbățoșa bunicul. „De, mă, Florache, auzi și el alt măgar zbierând, parcă dinspre alde Mărușca, din mahala, de, zbiară și el, că e animal, i s-o fi urât în obor de atâta ședere!”, încerca ma-marea să curme discuția. Însă nu reușea, și bunicii mei se împungeau cu vorba cogeamitea, ca niște copii uitați singuri acasă… Și, din linie în linie, de la zbieretul măgarului ajungeau să cuprindă satul întreg, să-l povestească și să-l repovestească, iar și iar…

Când ți se micșorează viața, începi să te răfuiești cu cei din preajmă, să le cauți noduri în papură și de acolo să te întorci în tine însuți, deznădăjduit și înfrânt. Târziu am înțeles tăcerile acelea, mohorâte și grele, ale bunicului, ca și izbucnirile sale, torențiale și țepoase. Îl încolțea moartea, iar eu nu știam, nu-mi trecea prin minte că tot ce se naște are și sfârșit. Și ceea ce nu știi, nu există…

*

Odată, nu se isprăvise încă primăvara, am scos noatinii din curte și i-am dus pe vale, să pască și să se încure. Ne-am strâns câțiva copii, cu gând să ne zbenguim până la scăpătatul soarelui. De sub sat se întindea izlazul, cu linia orizontului departe, nici n-o atingeam cu privirea. Am cărat cu mine și măgarul, îl mânam de un capăt al lanțului, pe care i-l petrecusem în jurul grumazului. N-o mai făcusem altădată, mi se năzărise, nitam-nisam, că sunt în stare să-l aduc cu noi la joacă. Trecusem de dig, coboram spre podișcă, mai fericit ca niciodată. Lanțul a zvâcvnit brusc, m-am speriat, patrupedul a rupt-o la sănătoasa, stârnit de imensitatea aceea de luncă înverzită. L-o fi chemat mirosul ierbii proaspete, ori al apei din bălțile rămase de la revărsarea Oltului… Nici acum nu m-am lămurit ce l-a îndemnat. M-a tras cu el îndestul, însă l-am scăpat, răcnea și fugea de mânca pământul. Tălpile goale mi s-au umplut cu ghimpi de pălămidă, iar palmele mi-au sângerat de la strânsoarea zalelor de metal… M-am pus pe plâns, de spaimă și de durere, ce o să spun alor mei acasă?, cum voi apărea în fața bunicilor fără animal? Într-un târziu, blândul dobitoc s-a săturat de goniță și a venit la mine, mi-a lins mâna și m-am trezit cu aripile iarăși crescute.

Aelbert Cuyp, Copii și o vacă, 1639

Azi, după aproape o jumătate de veac de la întâmplarea aia, îmi dau seama că libertatea, mirajul ei, mai precis, l-a îmboldit pe urecheat să evadeze și să cerceteze nemărginirea. Cum să reziști libertății, om și animal, când ea are chipul infinitului? De câte ori nu mi-am luat și eu lumea în cap, crezând că mi se permite orice în numele libertății, asemenea măgarului de demult. Invocam neastâmpărul spiritului și avântul scotocirii profesionale, nu vreun instinct… Cu anii, orizontul se retrage de-ți intră în ochii cataractici și totul se micșorează, nimic nu-ți mai e pe plac, nici măcar amintirile. Îndeosebi amintirile răscolitoare…

*

Altădată, hoinăream pe câmp cu alți prichindei. Un măgar păștea singuratic. I-am sărit în spinare, să-l călăresc. Ce-o fi fost în mintea mea nesăbuită nici acum n-am aflat. Animalul m-a îngăduit o clipă, două, după care s-a înfipt în picioarele din față și, săltându-se pe cele din spate, s-a scuturat de mine ca de un surcel. Am căzut rău, nici nu m-am dumirit ce s-a petrecut. De atunci, am învățat că nu e bine să dai buzna în existența cuiva. Riști să fii azvârlit cât colo… Prietenia presupune exercițiul apropierii, o suportare reciprocă de lungă durată.

Cum comentati?