Clipa

Oameni din flori

Autor: Ștefan Mitroi • Rubrica: Laborator Artistic • Iul 2017  Printează acest articol

poza-st-mitroi

Zicea că suntem făcuți din pământ și-n pământ o să ne-ntoarcem!

Dar nu cum ne întoarceam de la bâlci, ci altfel.

Popa Cârlig, care zicea asta, nu spunea cum.

Mă gândeam că pe jos, fiindcă de la bâlci veneam înapoi cu căruța, iar dacă ne prindea noaptea pe drum, cu Carul Mare. Numai să nu fie prea departe locul unde o să plecăm. Căci trebuia să plecăm undeva, ca să putem avea de unde ne întoarce.

Cine nu pleacă nicăieri, de unde să se întoarcă?

Poate că era vorba de Gabru, unde fusesem de mai multe ori cu pasul.

Dar de ce să mă întorc de acolo în pământ și nu acasă!? Cred că preotul se gândise la faptul că era făcută din pământ casa noastră. Pământ bătut, spre deosebire de cele din cărămidă, care tot din pământ erau, doar că nu pământ crud, ca în cazul casei noastre, ci ars de țigani în cuptoare.

Dacă asta vrusese să spună popa Cârlig, îmi plăcea.

Chiar dacă locul din care urma să mă întorc era mai departe de Gabru.

Dar cum să fie oamenii făcuți din pământ?

Asta chiar că nu puteam să înțeleg.

M-am uitat o zi întreagă în oglindă ca să văd dacă e vreun pic de adevăr în ce spune preotul.

Am găsit doar la călcâie, într-o crăpătură, niște țărână, în altă parte nimic.

Și-am mai găsit și câțiva ghimpi în picioare. Însă popa Cârlig nu zisese de ghimpi, cu toate că unii erau. Făcuți din ghimpi, vreau să spun.

Primul care îmi vine în minte e Bâltâc, felcerul satului. Te înțepa și cu acul, și cu vorba. Usturau la fel de mult amândouă.

Tușa Ivana făcea, fără să fie felcer, și ea injecții. Însă cu ochii.

Nu ne durea nimic, nu eram bolnavi, dar ea ne înțepa cu privirea mereu.

Ne durea atunci pe loc, însă ne trecea repede. Ei nu-i trecea, o durea tot timpul. D-asta nici nu ne supăram, fiindcă știam c-o doare. Și o durea pentru că era bolnavă. Poate că ne înțepa pe noi cu gândul la boala ei.

Să fi știut că asta o ajută să se facă bine, nu ne-am fi dat în lături să ne doară mai tare. Chiar să ne vină să urlăm de durere, numai s-o vedem pe ea scăpând de boală.

Adică eu, Dorina și Marian.

Mai bine ar scăpa de viață, zicea tata despre sora lui mai mare. Altă cale de vindecare nu există!, zicea tot el.

Cum poți să vorbești așa, omule? se necăjea mama, cu toate că-l credea pe tata. Îl credeam și eu, față de popa Cârlig, pe care-l credeam doar pe jumătate.

Să fi auzit-o pe mama spunând: Omule de pământ, l-aș fi crezut în întregime.

În cazul meu și-al părinților mei, n-avea dreptate, deși vedeam în fiecare seară, când se întorceau de la câmp, o dâră de pământ în urma lor.

Ar fi avut din ce să mă facă, dacă-și puneau în gând să mă facă din pământ, dar nu-și puseseră.

M-au făcut din altceva.

Mi-a povestit mamaia Tudora din ce. Și mi-a povestit și cum.

Lawrence Alma Tadema, Primăvara, 1894, ulei pe pânză

Era, zicea ea, pe la sfârșitul primăverii, și înflorise tot câmpul. Mama și tata veneau de la bâlci. Amețiți de mirosul florilor, dar mai cu seamă de tiribomba în care se dăduseră toată ziua, au închis ochii și s-au trântit în grâul prin care se întorceau acasă. Taman ce asfințise soarele. (Cuvântul asfințit e despre venirea serii, spre deosebire de cuvântul sfințit, care este despre apa din căldărușa popii).

Tata a luat atunci un pai de alături și a început să deseneze cu el pe cer. Mama a luat și ea un pai, urmându-l. Mă desenaseră pe mine, fără să știe.

Tata mi-a făcut fruntea și umerii. Mama, ochii și gura.

Pe urmă, el, mîna dreaptă și sufletul.

Apoi ea, mâna stângă și inima.

De sânge s-au ocupat macii care împânzeau câmpul.

De pașii pe care trebuia să-i fac s-au ocupat furnicile.

După asta, a suflat fiecare în paiul lui, ca să-mi dea viață.

Eram ușor ca aerul, așa că nu mi-a fost greu să cobor, din locul unde mă desenaseră, între ei, și nu le-a fost greu nici lor să intre cu mine de mână în sat, spunându-le celor care le ieșeau în cale: Priviți ce-am adus noi de la bâlci!

M-au pus apoi la fereastra de la drum, ca să se poată mira lumea de mine și, totodată, să mă pot mira și eu de lume. Ceea ce am și făcut în primii ani. Îi mai venea câteodată vântului să sufle în mine ca-ntr-un fluierici, dar nu putea să treacă de geam, față de timp, care putea.

Într-o zi, m-au dat jos, îndemnându-mă să umblu pe picioarele mele și să încep să mă uit cu atenție la viața din jur. Ceea ce din ziua aceea am și făcut.

Asta era povestea mamaiei Tudora. Nu pentru că era despre mine îmi plăcea s-o ascult, ci fiindcă ea o spunea de fiecare dată frumos.

Pământul din crăpăturile din călcâie nu era de la mama și tata, ci de la mersul desculț pe drum.

Desculț mergeam și pe Calea Lactee, când plecam cu mama după lapte la cioban, dar cum era un drum din cer, nu unul de pe pământ, nu mă murdăream deloc, dar deloc-deloc pe picioare. O să vorbesc însă despre asta ceva mai încolo, nu acum. Acum mă gândesc la toți cei cu care sunt rudă apropiată și încerc să-mi dau seama din ce este făcut fiecare.

Dacă nu pun la socoteală ochii, cred că tușa Ivana e făcută din lumânări. Din cele aduse de mamaia Tudora de la biserică. Nu lipsește în nicio sâmbătă. E oarbă, dar n-are nevoie de ochi ca să vadă drumul. Îl știe pe dinafară. Putea să-l uite, adică drumul, așa cum l-a uitat pe tataie Ion, căci n-am auzit-o niciodată să vorbească despre el. Nu-l mai ține minte, de tataie zic, deși el se uită în fiecare noapte după ea de sus, dar mamaia se culcă devreme, odată cu găinile, așa că nu prea are cum s-o vadă.

Nu m-aș mira ca mamaiei să i se facă somn înainte de răsăritul primelor stele doar pentru ca el să nu poată s-o vadă. Căci ea intră imediat ce se întunecă în casă. Nu fuge de întuneric, doar e învățată cu el. Cred că fuge de tataie.

Mie tocmai d-asta îmi place când se întunecă, fiindcă pot să-l privesc pe îndelete pe tataie, chiar dacă nu știu să-l arăt cu mâna. Știu însă precis că una dintre stelele de pe cer este el, iar asta mi-este de ajuns.

Nu se poate ca tataie să n-o caute cu privirea și pe Ivana.

Lumânările le-a adus mamaia de la biserică. Dar de făcut, au făcut-o împreună, crezând că e mai bine din ceară decât din pământ!

D-aia și este sora tatei atât de galbenă!

Dacă-i puneau și o bucățică de feștilă, putea să lumineze ca orice lumânare.

Aproape că-mi era milă de tataie, știind bine că n-o să găsească niciodată luminița ce-o căuta prin curte, uitându-se după Ivana.

Poate că-i puseseră, totuși, feștilă vreau să spun, însă arsese până la capăt. Cine știe cine scăpărase chibritul, profitând de obirea mamaiei, și tușa Ivana pâlpâise de câteva ori, până când rămăsese din ea doar un lujer lung de ceară ce nu mai avea cum să dea niciun strop de lumină.

Îl bănuiam chiar pe tata, care nu prea o avea la inimă, cum n-o avea nici pe maică-sa. Adică el scăpărase bățul de chibrit!

Mamaia avusese grijă să pună ceara topită la loc. Tata zicea că doctorii o puneau mereu, dar într-o zi aveau să se oprească din pus. Și mai zicea că ziua aceea urma să vină curând. Putea să fie chiar ziua ce începuse.

Poate că până la urmă e mai bine să fii făcut din pământ decât din ceară. Însă nu puteam pricepe cum.

Văzusem cum se făceau cărămizile. Țiganii frământau pământul, așa cum mama frământa coca, doar că la ei ieșeau niște pâini negre, fără nicio legătură cu pielea lor, pe care le vârau într-un cuptor mare de pe malul gârlei.

Astea erau cărămizile, care deveneau roșii după ce se coceau. Și rămâneau așa mereu.

Din același pământ să fie făcuți și oamenii?

Sunt de părere că numai unii dintre ei.

Catriș Lică e primul care-mi vine în minte. N-am văzut la nimeni o față atât de roșie ca a lui.

Apoi, Tudor pădurarul, mai roșu în obraji ca vinul roșu, cu toate că el bea numai țuică.

Nici nu se atingea de vin. Odată a venit la noi și tata n-a avut țuică să-i dea. A înghițit toată seara în sec, uitându-se la tata și la unchiul Marin, căci venise și el, cum duc paharele cu vin la gură.

Tot în sec am înghițit și eu, deși îmi plăcea vinul roșu, dar nu s-a gândit să-mi dea nimeni.

Oare cum fusese făcut Catriș Lică?

Dar Tudor pădurarul?

Unchiul Marin știam. Nu cum fusese făcut. Ci că obrajii lui erau roșii din cauza vinului.

Cei mai mulți n-avuseseră noroc de pământ roșu.

Adevărul e că pământul acesta se găsea greu. Asta și din pricina faptului că-l foloseau femeile la spoitul pe jos. Ca să nu mai semene pământul negru din odăi cu pământul de pe câmp.

În fiecare an, mama muia în apă câțiva bulgări de pământ roșu, scoși dintr-un gropan de la marginea satului, pe care-l amesteca apoi cu balegă de cal, adunată de pe drum. Și cu ce ieșea spoia pământul din tindă și din cele două odăi, ca nu cumva să-i treacă ierbii prin minte să răsară din el. Stratul de pământ roșu și ziarele ce-l acopereau o făceau să se răzgândească.

Eu aș fi vrut ca din pat să cobor direct în iarbă. Numai ce-mi închipuiam cum ar fi, și-mi venea să mor de drag!

Măcar de-ar fi fost verde pământul cu care lipea mama pe jos. Cu astfel de gând intram vara în tindă și mă lungeam pe podea, închipuindu-mă că sunt undeva pe câmp. Se întâmpla ca uneori să se pună și câte un greiere pe cântat sub patul pe care dormeam. Îl lăsam să cânte mai departe, nu-l goneam. Câmpul dinăuntrul casei ne aparținea la amândoi.

Un om de care erai cât se poate de sigur că e făcut din pământ negru, cam la fel cu cel din care creșteau grâul și porumbul, era Mitică țiganul.

Cred că pusese maică-sa și câteva mâini de cenușă, în loc să dea, cum făcea mama când lipea pe jos, cu niște pământ roșu pe deasupra.

Unele femei dăduseră, numai că puseseră mai multă balegă decât trebuie.

Din cauza asta avea Ionel Țurlea umblet și voce de femeie, iar sora lui Stan Bârzoc se speria din orice, și din ciripitul unei păsări. Stan zicea că din cauza inimii, ce se nimerise în partea dreaptă a pieptului, în loc să fie în stânga.

Despre faptul că avea pielea albastră nu zicea nimic. Cred c-o avea așa, fiindcă turnase el câteva calimări cu cerneală peste.

Despre cei din neamul nostru pot spune că sunt toți făcuți din flori.

Tataie Gheorghe e făcut din flori de Mâna Maicii Domnului. Miroase a om bun în urma lui. N-ar strica să-i strângi într-o sticluță mirosul și să torni câte o picătură pe pernă înainte de culcare.

Mamaia Nicula e făcută din floare de salcie. Îi place să plângă din orice.

Mamaia Tudora e făcută din floare de ciulin amestecată cu iasomie. Înțeapă cu vorbele, dar știe în același timp să țeasă din ele povești care-ți zăpăcesc sufletul.

Tușa Lămâița din Gabru e făcută din floare de lămâiță, că altfel n-ar chema-o așa.

Bălăureanu, vărul mamaiei Tudora, e făcut, fiind cam pui de lele, din lalele.

Unchiul Marin, din cărciumărese, fiindcă merge des la cârciumă.

Tata din floare de pelin. Gândește dulce, dar vorbește amar.

Mama din busuioc. Atunci când mă spală pe picioare simt cum încep să-i miroasă mâinile a sfințenie.

D-aia și-mi vine să zic despre sărbători că sunt grădini, în zilele când ne strângem cu toții la un loc.

Adică de Paști și de Crăciun.

Dacă se nimerește să vină și unchiul Costică, bărbatul tușii Aritina, care e făcut din floarea soarelui, nu se mai înnoptează deloc în ziua aceea.

Plecăm la culcare doar dacă se întâmplă să vină la noi și bărbatul tușii Vasilca, pe care îl cheamă Gheorghe și zici că e făcut din floarea somnului.

Poate că în celălalt capăt al satului, unde n-am ajuns niciodată, e o cărămidărie de oameni!

Așa cred că trebuie să fie.

Părinții care vor să aibă un copil vin cu pământul de acasă.

Cine vrea din pământ negru, aduce pământ negru.

Cine vrea din pământ roșu, aduce pământ roșu.

E, mă gândesc, nițel mai greu decât la cărămizi. Fiindcă nu știi de unde vine sufletul. Cine îl pune.

Să fi fost și eu făcut din pământ, aș fi întrebat-o pe mama. Dar cum nu sunt, n-are de unde să știe.

Oare noi unde o să ne întoarcem?

Căci popa Cârlig zicea doar despre oamenii făcuți din pământ.

Cu ceilalți ce-o să se întâmple?

Tot acolo se vor întoarce și ei?

Mamaia Tudora zice că toți.

Asta înseamnă că și mama și tata. După care și eu. Dar de unde? De unde, adică, să ne întoarcem? Vreau ca mama și tata să nu plece nicăieri de acasă. Și n-o să plec nici eu. Ca să nu avem de unde să ne întoarcem. Ca să nu putem să ne întoarcem. În pământ, vreau să spun.

Păi ce-o să facem atunci? Pentru că, zice tata, o să-i vină și lui rândul să fie bătrân. Și-o să fie și mama.

Eu n-o să fiu niciodată.

Dar ce folos, dacă or să fie ei?

Bătrânețea e un cuvânt despre atunci când nu mai vrei deloc să privești în depărtare. Așa cum privesc eu când știu că trebuie să vină tataie pe la noi.

Nu-mi mai dezlipesc privirea de la drum. Fiindcă vreau să-l văd pe el venind. Dar el vine numai duminica. De ce n-o fi duminici în fiecare zi, nu știu.

Tușa Ivana are de unde să se întoarcă, deoarece ea merge în fiecare săptămână la spital.

După ce se va întoarce de tot, mamaia Tudora o să ducă ceara din care a fost făcută înapoi la biserică.

Tu-i ceara mă-sii de viață! zice unchiul Dudică.

Nu zice de viața lui, ci de cea a Ivanei. Poate că și de cea a maică-sii.

Spre deosebire de tata, lui îi pare rău.

Și mie îmi pare rău. Numai ce mă gândesc și-mi vine să plâng.

Câteodată mi-e ciudă că mama și tata n-au mers după mine la cărămidăria de oameni.

Nici că mă interesa acum ce-o să se întâmple cu Ivana și mamaia.

Mai ales dacă le dădea prin gând să mă ia de acolo fără suflet. Nu-mi pasa neam de vorbele preotului. Și nici de faptul că o să le vină și părinților mei rândul la bătrânețe.

Zău că nu-mi pasa! De nimeni și de nimic! Niciun picuț!

Cum comentati?