Clipa

Stări lirice în deriva sentimentelor

Autor: Ana Dobre • Rubrica: Carte, Cronici • Iul 2017  Printează acest articol

Receptată ca o poetă cerebrală, prin depășirea unui sentimentalism specific, în parte, poeziei feminine, Victoria Milescu pare preocupată până la obsesie de cunoaștere și autocunoaștere, aria sa de investigare înglobând obiectivitatea și subiectivitatea, lumea și sinele profund. Fără a exclude sentimentele din orizontul poeziei sale, ea le introduce în structuri reflexive, dându-le sensul de meditație asupra destinului. Fraza poetică respiră și transpiră de semnificații, spiritul interogativ al poetei risipindu-se în definiții memorabile, căutând răspunsuri nu neapărat apodictice, dar verosimile, pentru a-și motiva înaintarea în labirintul vieții și al destinului. Poeta știe că are un destin creator, îl conștientizează, de aceea sensul la care aspiră răsfrânge permanent creația.

Când meditează asupra destinului artistului, Victoria Milescu se integrează în rândul acestora și, chiar dacă o face în forma lirismului obiectiv, mimând detașarea impersonală, fiecare metaforă din ampla confesiune Ploile sunt lacrimile poeților îi poartă sufletul: „Ploile sunt lacrimile poeților/ curg în râuri vijelioase ori calme/ pietrele cântă sub versurile/ șlefuite de lună, de stele/ poeții nu se nasc oriunde, oricând/ nu-i recunoști ușor, nici repede/ seamănă oarecum cu noi/ dar ochii lor văd mereu altceva/ glasul lor sună altcumva/ ei râd și cântă și privesc moartea în ochi(…)/ sunt strigătele noastre de ajutor/ sunt scrisorile noastre de adio/ lansate-n infinit/ dar infinitului nu-i pasă de noi/ infinitul nu are timp nici răbdare/ infinitul nu își cere iertare…” Sentimentele care generează poezia nu sunt în derivă, ci se canalizează spre un sens ordonator, potrivit căruia creația este scop și ideal al omului.

Deriva sentimentelor despre care vorbește în poezia care dă și titlul noului său volum* nu se referă la o degringoladă, nici la haosul provocat de cunoașterea pe calea intuiției, a contemplației poetice. Este, mai degrabă, în sens banal, o deplasare a liniilor, așadar, o modalitate de cunoaștere subiectivă, personală, în numele unei libertăți asumate în ceea ce are frumos, etern și ideal. Poeta se raportează la un altul („Zâmbetul tău/ îmi deplasează inima spre dreapta/ îmi schimbă axa de înclinație a spaimei/ zâmbetul tău mă târăște prin piețele/ hoților de iluzii din orașul tristeții…”) care nu este un alter ego; acest autre este, poate, perechea mitică necesară pentru refacerea unității primordiale a cuplului care aspiră la arhetip, la originar. E o regresiune în profunzimile ființei, o coborâre în esențial, pentru ca, la rădăcina lor, să redescopere sinele pierdut.

Dar, cu toate acestea, în poezia Victoriei Milescu nu se găsește o suferință clamată obsesiv și obsedant. Ceea ce o definește este bucuria, acea bucurie pe care o presupune transcenderea suferinței. Poeta mărturisește că scrie cu bucurie, creația este pentru ea înțelegere, sursa supremei exultări care presupune conștientizarea și asumarea trecerii: „Scriu cu bucurie despre tristețe/ despre trecerea clipelor/ cu șenilele lor nevăzute/ prin carne, prin oase/ timpul trece, petrece și/ își ia din mine ca dintr-o livadă (…)/ scriu cu bucurie despre plecarea verii (…)/ timpul mă îmbărbătează: ai încredere, ai încredere/ când mă împinge prin fereastra deschisă/ convins că voi nimeri în piscină”. Creația eliberează spiritul de sub tirania trecerii și a morții.

Preocupată de efemer și de perpetuu, Victoria Milescu imaginează panoramic într-un tablou al mișcărilor colosale și tragice, implicând ideea relației dintre necesitate și întâmplare, a perenității creației în raport cu orice încercare a omului de a depăși efemerul. Prin imaginea lui Yorik, reînviat mitic din propria-i țeastă, care „descheiat la piept, la inimă”, strigă la „editorul postum”: „nu, nu mă tipări/ lasă-mă să fiu citit de pe buzele cerșetorilor de iluzii”, poeta afirmă supremația creației, pledând pentru poemul care „se iscălește pe pielea crudă a zilei/ trasă în grabă pe micul paris/ integrându-se cu succes în marele haos/ efemer și perpetuu…”

Poeta desenează în acuarele animate, imaginile poetice au fragranță, au corporalitate, emoționează prin concretețea antropomorfizării: „Ploaia umblă pe străzi/ în pielea goală/ izbește cu pumnii de apă în ferestre, în porți…”. În altele, când așteaptă bucuria, „…ca pe o vrajă, ca pe un blestem…”, „cu mâinile jupuite de mângâierea/ aerului”, „pe firul încins la roșu”, ea vede cum „tinerii dansează cu moartea/ pe firul încins dintre soare și lună”, „un dans extrem la mare înălțime”. Lumina se materializează în trupurile de sânge pentru a curge „ca un covor roșu”, pe care „pășește timpul carbonizat”.

Există și tema dedublării (Ea, I, II, III, Inima, Femeia cu amnezie, Suflete cartonate, Îmblânzind aerul) ca scindare între eul efemer și eul perpetuu, a alienării sinelui de sine (Desperecheată), a regăsirii (Puterea obișnuinței), a iubirii (Harul iubirii), relevând o dramă existențială pe care Victoria Milescu o trăiește, o traversează lucid, fără disperări inutil clamate sau reproșate unei pronii nedrepte.

Deși, în spiritul anticului carpe diem, Victoria Milescu afirmă că „doar prezentul contează”, acel prezent „scurgându-se printre degete”, „cu bucuriile cenzurate”, prezentul care „aplaudă tristețile celor veseli”, și care „vede lucrurile de care te temi cel mai mult”, proiecția într-un viitor previzibil nu lipsește, căci sensul vieții presupune înaintarea în timp: „Viața mă împinge în ziua următoare/ viața mă duce în lesă/ mă obligă să respir, să beau, să mănânc,/ să mușc, să lovesc/ de toate mă învață (…)// Viața vrea să urc, să cobor/ sunt pilotul ei de încercare”. Orice început este, ca în basme, o promisiune a unei fericiri, a unei împliniri așteptate: „Acolo unde începe dimineața/ e încă liniște…”, ceea ce motivează urcușul în timp, speranța.

Confesivă cu mari restricții de discreție și pudoare feminină, Victoria Milescu se lasă dusă de efluviile lirismului care îi poartă în cântec visurile, aspirațiile, idealul: „Bolnavă iar de dor, de frumusețe/ iar leacurile mă îmbolnăvesc mai mult/ bolnavă iar de tine, de tristețe/ și nu vreau să mă vindec, nici să mor/ bolnavă de un secol, de-un mileniu/ spre tine vin, cu greu înaintez/ prin pulberea de oameni și de stele/ sorbind durerea din pocal regesc/ bolnavă dar zâmbind nepăsătoare/ merg prin furtună către Ursa Mare…” E o poezie care aspiră la îmblânzirea aerului, o poezie reflexivă în care poeta spune și se spune, se ascunde în metaforă și simbol pentru ca, din această derivă a sentimentelor, să-i reținem imaginea ascensională, urcând spre cer, conștientizând tragismul condiției umane: „Sufletul urcă spre cer/ trupul se cufundă în pământ/ (…)/ …sunt aerul/ mai mult de-atât nu pot fi…”. În aerul rarefiat al poeziei sale, Victoria Milescu ne propune să respirăm noi înșine aromele adevăratei poezii.

* Victoria Milescu, Deriva sentimentelor, Editura Betta, București, 2016.

Cum comentati?