Clipa

Despre ura literară (II)

Autor: C. Stănescu • Rubrica: Cronici, Literatură • Iul 2017  Printează acest articol

C. Stănescu

Continuare din numărul trecut

M. Mihăieș aduce în discuție și modelele, detestabile, de la care se revendică scriitorul Nicolae Breban. Primul „model” e cel din romanul său de debut, o femeie. „Din păcate – scrie M. M. – lipsit de un minim spirit critic, logoreic și abulic, iubindu-se pe sine cu o frenezie maladivă, Breban a ajuns să-și transpună debutul stalinist, cel din romanul Francisca, în propria viață.” Inexact: debutul lui N. Breban nu-i „stalinist” (decât cronologic!), ci… stendhalian. Francisca, eroina romanului, împrumută de la Julien Sorel al nostru voința de a „cuceri” lumea și de a „parveni” acolo unde ea crede că merită. Energia ei, cu sclipiri „demonice”, pusă în acest „joc” premerge o tipologie feminină ce va face carieră strălucită în următoarele romane ale lui N. Breban. În ultimii ani – scrie M. M. – din lumea lui Dostoievski, de la care se revendică emfatic, n-a supraviețuit decât comportamentul golănesc al unui resentimentar hrănit cu filozofia demonică a lui Verhovenski. Visul său de ultimă oră e să tragă cu sine, în mormânt, întreg universul pe care l-a populat cu viziunile-i grandomane… Ca și Neceaev, modelul lui Verhovenski, ținta supremă e «să nu lași piatră pe piatră»”. Critic subtil uneori, Mircea Mihăieș abia atinge aici într-un exercițiu ușor și întrerupt pamfletar, notele unei partituri majore căreia ar merita să i se dedice cu mult mai serios: circulația motivelor în proza lui Nicolae Breban și indistincția rodnică dintre biografie și mitologie – mitologia, „demonică”, dostoievskiană – în romanele acestui important prozator al nostru. Momentan criticul e doar pamfletar și… momentul îi scapă. Pe de altă parte, chiar și în regim pamfletar plin de ură… literară, nu se poate trece peste elogiul, involuntar și neconștient, pe care „detractorul” i-l aduce „detractatului” său! Să fii compatibil – fie și în regim „golănesc”! – cu lumea lui Dostoievski și să fii comparabil și comparat cu Verhovenski („filozofia demonică”!) și cu Neceaev („să nu lase piatră pe piatră”!) nu-i chiar ceea ce vrea M. M. să spună, ba chiar din contră: e un elogiu, involuntar desigur, dar cu atât mai elocvent cu cât este mai neintenționat și mai întors pe dos. Comparațiile de mai sus ne spun în esență că, precum un mare scriitor, medicul autentic se molipsește „mortal” de boala pacientului de care el se ocupă(!), lăsându-se să moară de suferințele lui! Ce sacrificiu mai mare s-ar putea închipui decât acela al medicului identificat cu boala pacientului său și al scriitorului cu soarta eroului lui?! Autorul nostru se identifică și el, până la indistincție, cu personajele dostoievskiene care l-au inspirat, cu Neceaev, cu Verhovenski, dar și cu dublul său Grobei din Bunavestire sau „transpunând”, cum spune și pamfletarul, debutul „stalinist” cu „Francisca” în propria sa viață. E inevitabil ca scriitorul să sufere de bolile și de „malformațiile” celor cărora le dă în ficțiunile lui viață literară: doar o mare ipocrizie ori naivitate vecină cu prostia ne-ar putea face să ignorăm procentul, variabil, de alienare pe care orice creație veritabilă îl „injectează” în creatorul ei. Uneori, deseori, această alienare se întoarce în forma urii: ura literară. Nu-i un fenomen specific național, ci universal. Europeist incurabil și occidentalizant fără leac și mai mult decât atât, Mircea Mihăieș se lasă și el alături de mulți alții „inspirat” de acest fenomen european și universal. Acum câțiva ani, prin 2009, apărea la Flammarion, în capitala culturii europene și a coloniei (cf. Pompiliu Eliade) care suntem, o senzațională și instructivă antologie a dușmăniei literare: Une histoire des haines d’ecrivains. De Chateaubriand à Proust, alcătuită de Anne Boquel și Etienne Kern, tineri profesori de la Sorbona. Oglinda unui fenomen incurabil, o asemenea antologie este și un medicament, homeopatic, menit să amelioreze, nu să tămăduiască ura literară. Poate fi doar un leac pentru curmarea viziunii idilice pe care naivii de bună credință o au asupra vieții literare, o viață plină cu tot atâtea infernuri câți componenți o animă. Ea mai poate fi și un mijloc de divulgare a pudibonzilor filistini care întrețin iluzia armoniei celeste din împărăția literelor: pe naivi oglinda îi poate dezmetici, iar pe filistini îi întărește și-i îngheață în pudibonderia lor fățarnică. Ar trebui tradusă și la noi respectiva antologie, deși viața autohtonă geme de material ilustrativ pe care văd că editurile ezită să o toarne în pagini. Ce pot afla (învăța?) cititorii din antologia franțuzească a urii literare? Rivalitatea enervează orgoliul și tulbură ordinea literară: ordinea trebuie restabilită și consolidată cu orice preț. Mulți iluștri purtători de condei nu ezită să-și consolideze reputația și poziția în „ierarhia” elitei pe seama înjosirii altora. Își scot „pana” în public pentru a-și acoperi „dușmanii” de ridicol, în agora și pe la colțuri, cultivând intens virtuțile inspiratoare ale urii, ferocității și vulgarității. Se știe că reputația unui mare scriitor se măsoară și în numărul și calitatea adversarilor pe care a izbutit să-i stârnească: prin intervenție directă sau, mai des, prin delegație, încredințând subalternilor o sarcină ce-i ridică și pe aceștia în ochii lumii. Măsura urii și a formelor de răzbunare pe care invidia, gelozia, vanitatea ori diferența de viziune și de opinie le pot lua ne este dată, în respectiva antologie de la Paris, de un mare poet, Louis Aragon, care a „pălmuit”, nu doar doctrinar și simbolic, ci „fizicește” un mort ilustru proaspăt decedat, marele scriitor Anatole France. „Pălmuirea” marelui mort a continuat și s-a întețit și după înhumare: a apărut o broșură colectivă plină de calomnii și invective menite să-l „linșeze” pe scriitorul deja mort. Marii scriitori nu pot niciodată să moară: în viață fiind, sunt „omorâți” mai ușor. Avem și noi un mare poet, un Louis Aragon al nostru, care, după moartea lui Adrian Marino și citirea unei pagini din Viața unui om singur, a sărit să-l „pălmuiască” pe cel murit: „Marino minte și mort!”, a exclamat triumfător poetul mare și viu. Dovadă că modelul francez e transportabil sau transpozabil oriunde și oricând. „Delegații” urii de porunceală, ai urii literare în serviciu comandat sunt însă detestabili, cu mult mai nesuferiți decât titularii care se „detestă” reciproc, dar adesea în forme surprinzător de civilizate și suportabile. Nu-i niciun secret că nutrimentul urii literare este invidia și dorința de a fi mai bun decât altul: rău este când invidia ia forma poftei cu efecte detractoare de a fi „unicul” într-o literatură în care unicii sunt puțini și în general ei nici nu se cunosc unii cu alții din pricina timpului când s-a întâmplat să apară. În orice caz, fenomenul e viu și actual, ura literară își face de lucru și pe la noi, revistele literare ne țin la curent atrăgându-ne atenția că astfel suntem în rând cu lumea: acum câțiva ani, de la Paris un important corespondent anonim al „României literare” își informa prompt cititorul cu ce scrie „Le Nouvel Observateur”. „Niciodată atacurile și replicile schimbate de scriitori n-au fost mai violente și mai crude ca astăzi”. În „Le Monde” un romancier scrie despre altul că „vrea moartea mea”! și, în concluzie, „Cuvintele nu par a mai ține de rivalitate, ci de criminalitate, și sunt teribile. Ele merg dincolo de cearta literară în care, prin tradiție, gelozia se dispută cu vanitatea. Dacă de aici încolo scriitorii vor ajunge să vrea să se elimine unii pe alții, cea pe care o vor ucide va fi literatura însăși.” Iată o concluzie care având autoritatea modelului franțuzesc s-ar putea să ne inspire și să ne mai oprească gura de a scoate vorbe când mintea nu-i acasă. M-aș întoarce o clipă acasă, la „ura de porunceală” si la delegații ei. Nicolae Iorga crede a găsi un prototip al urii de porunceală în marele vornic de sub domnia lui Nicolae Mavrocordat, cronicarul Radu Popescu „devenit – scrie Iorga – prietenul dușmanilor și dușmanul prietenilor săi. Radu Popescu e reprezentantul sentimentelor, scriitorul judecăților lui Nicolae Mavrocordat, cari vorbește prin el, cu urile și pornirile sale … el înfierează, condamnă, urmărește cu sarcasmul și injuria pe dușmanii patronului său … În trecutul lui Radu, fiul lui Hrizea, se găseau acte pe care cari acesta dorea să le știe iertate, să le vadă uitate, acte de trădare față de domnul pe care acum îl servea ca boier de Divan și-l apăra ca scriitor. În violența lui, care se coboară totdeauna până la trivialitate, se răsfrânge tulburarea sufletească a trădătorului, graba și focul neofitului, cari vrea să dovedească, să se afirme. Pornirile vinovate caută să fie reprimate ori ispășite prin ura de porunceală. Delegatul urii de porunceală, „intelectual încrâncenat”!, vorbește și urăște cu vorbele și cu dușmăniile patronului său Nicolae Mavrocordat: e o substituire și o „împuternicire” la actualitatea frapantă a cărora se cuvine să medităm. Există și o solidaritate a urii: cu mirosul lui de „copoi” (detectiv!) literar, M. M. resimte neplăcut și demască „tăcerea” complice („omerta”!) a unei largi „categorii de persoane publice din partea cărora așteptam o reacție” față de alegațiile și îndemnurile „ucigașe” ale lui Nicoale Breban. Din spirit de solidaritate, el vrea să instituie o largă coaliție, ce mai, o majoritate parlamentară a „urii de porunceală” și le reproșează tăios câtorva dintre „prietenii mei” că n-au luat „poziție”, că n-au dat cu pietre în „huligan”. Se „miră” mustrător de „brusca amnezie” a unei mari poete care, după ce luase „o poziție fermă”, tace ca un „Sfinx”; le reproșează jurnaliștilor de pretutindeni că n-au „popularizat abominabila prestație a lui Breban”; se scârbește că „academicienii și-au băgat capul între urechi”. Uniunea urii și a dușmăniei la care aspira și pe care o propunea cu energie civică M. M. e, cum vedem, noua-veche formă de „solidaritate” brevetată de mult talentatul Radu, feciorul lui Hrizea Popescu și cronicarul urilor lui Nicolae Mavrocordat: vai de mama ei de solidaritate…

Claude Raguet Hirst,  O carte cu scrisori, 1897

Cum comentati?