Clipa

Răzvan Theodorescu sau cărturarul în Cetate

Autor: Acad. Ion Aurel Pop • Rubrica: Repere Academice • Iul 2017  Printează acest articol

Acad. Ion Aurel Pop

Academicianul Răzvan Theodorescu are o adevărată panoplie „nobiliară” de onoruri și de titluri, pe care nu le scoate în evidență aproape niciodată: este membru corespondent al Societății Arheologice din Atena (din 1990); Cavaler (din 1997) și Comandor (din 2003) al Ordinului Artelor și Literelor al Republicii Franceze; membru al Academiei de Științe din New York (din 1998); membru corespondent (din 1998) și titular (din 2002) al Academiei Europene de Științe, Arte și Litere; Mare Ofițer al Ordinului National pentru Merit (2000); Doctor Honoris Causa al universităților din Oradea (1998), Cluj-Napoca (2001), Timișoara (2002) și Craiova (2002). Cum a ajuns la toate acestea? Mai întâi a reușit să le obțină fiindcă este un cărturar, un căutător de sensuri – cum erau căutătorii de rime și de ritmuri de odinioară, truverii, trubadurii – un căutător de sensuri ale vieții de odinioară, ale memoriei colective, ale prezentului oamenilor care au trăit în trecut. În al doilea rând, este un estet, un arbitru al eleganței, un ilustrator al cunoscutului aforism greco-latin Ars longa vita brevis.

A publicat sute de lucrări (spre o mie) de istorie, de cultură și civilizație, de artă românească și europeană, țară și străinătate, la edituri și în periodice de prim plan. Câteva dintre acestea sunt: Mănăstirea Dragomirna (1965), Mănăstirea Bistrița (1966), Biserica Stavropoleos (1967), Bizanț, Balcani, Occident, la începuturile culturii medievale românești (Secolele X-XIV), 1974, Un mileniu de artă la Dunărea de Jos (400-1400), 1976, Itinerarii medievale (1979), Piatra celor trei prelați (1979), Apel la istorie (1980), Civilizația românilor între medieval și modern. Orizontul imaginii (1550-1800), 2 vol. (1987), Drumuri spre ieri (1992), 900 zile de manipulare (1994), Pictura murală moldovenească din secolele XV și XVI (1995), Românii și Balcanicii în Civilizația sud-est europeană (1999), Puțină istorie (1999), Picătura de istorie (2002).

Căutările sale nu s-au îndreptat spre faptele de arme sau spre cele politice, ci spre edificiile culturale, dar au reușit să configureze, până la urmă, întregul, civilizația românească în ansamblu, civilizația europeană, ca și interferențele dintre cele două.

Viața de istoric și de cetățean a acad. Răzvan Theodorescu a dobândit de câteva decenii o asemenea relevanță încât se confundă cu viața intelectuală a României, este parte a evoluției spirituale a acestui popor, este dătătoare de ton pentru scrisul istoric românesc. Domnul dr. Narcis Dorin Ion, care are pana formată pentru astfel de investigații, pentru anchetă și pentru cercetarea vieții istoricilor, a înțeles de timpuriu fenomenul cultural reprezentat de acad. Răzvan Theodorescu.

El însuși istoric afirmat – cunoscător și prețuitor al monumentelor de artă și de arhitectură veche românească – tânărul dr. Narcis Dorin Ion vine cu mare comprehensiune spre personalitățile istorice, odinioară spre academicianul Dan Berindei, iar acum spre academicianul Răzvan Theodorescu. Știe să facă acest lucru cu artă, cu discreție, cu multă curiozitate, incitând memoria și predispunând la confesiune. Cultura sa istorică îl ajută enorm să scoată la lumină personalitatea istoricului intervievat. Reușita este și de data asta impecabilă: tabloul de viață personală devine frescă a unei lumi. Mă bucur că lansarea acestei cărți se poate face aici, la Academia Română, chiar în ziua împlinirii a 78 de ani de la nașterea celui intervievat.

*

Răzvan Theodorescu este, începând cu ultimul sfert al secolului al XX-lea, o emblemă a școlii istorice românești contemporane. Domnia Sa este produsul moștenirii sale biologice – Theodoreștii erau așa de deștepți încât unora le vedea greu să creadă că sunt români! – dar și a unei generații de profesori ai Facultății de Istorie de la Universitatea din București cum nu fuseseră nici înainte, pe vremea lui Iorga și nici după, prin anii ’80 ai secolului trecut: Emil Condurachi („zâna bună a vieții mele”), Ion Nestor, Dionisie Pippidi, Andrei Oțetea, Aurelian Sacerdoțeanu, Mihail Berza, Emil Vârtosu, Damian P. Bogdan, Gh. T. Ionescu și alții.

Cartea aceasta a domnului Narcis Dorin Ion este, de fapt, o istorie recentă a românilor și a României spusă de acad. Răzvan Theodorescu. Viața trăită de eroul cărții se confundă cu istoria acestui loc și a acestor oameni tocmai fiindcă nu este vorba despre o viață anonimă, ci despre una care a fost, aproape de la începuturile sale, publică. Faptul acesta se explică mai întâi prin familia Theodorescu, înrudită cu atâtea familii cunoscute, nu doar românești, ci chiar sud-est europene, cum i-ar plăcea Profesorului să spunem. Deși este vorba de boiernași de țară, proveniți, pe o linie anume, din răzeși – cum precizează protagonistul – și nu de mari boieri și nici de mari intelectuali, membrii săi se mișcau în cercuri alese, pe lângă oameni care făcuseră istorie (cum era familia lui Alexandru Ioan Cuza, la conacul de la Ruginoasa). Vine apoi școala secundară, făcută împreună cu oameni de viitor renume și cu dascăli de clasă înaltă. În fine, facultatea de la București întregește tabloul primei părți a vieții și, cu toate avatarurile sale – mai ales exmatricularea și trimiterea la „munca de jos” – pregătește pătrunderea într-o elită a spiritului pe care acad. Răzvan Theodorescu nu a mai părăsit-o niciodată.

Evocările, făcute cu atâta naturalețe, par ieșite doar din fuga condeiului, iar amintirile par scene actuale, vii. Portretele colegilor de studenție, ale profesorilor, ale oamenilor de la întretăierile de drumuri sunt aievea, parcă le-ai avea înaintea ochilor. Primesc cu toții ceea ce li se cuvine, ceea ce le aparține, indiferent de care parte a baricadei se situaseră. Iată o mostră: „Am avut niște profesori extraordinari și am învățat foarte mult, evident citeam și cărți care erau interzise, bibliotecarele mai îmi dădeau pentru că eram singurul care citea, de pildă cărți nemțești sau englezești. Și spun acest lucru pentru că, cu timpul, lucrurile s-au adunat, devenisem, evident, un fel de vedetă recunoscută ca atare și în jurul nostru, alături de profesorii străluciți, Emil Condurachi care a fost, cum spun eu, „zâna bună a vieții mele”, Ion Nestor cu care mi-am dat licența, Mihai Berza cu care mi-am dat doctoratul, Dionisie Pippidi, Ion Sacerdoțeanu, Ion Ionașcu, Damian Bogdan, era o pleiadă…, efectiv ultima falangă din perioada interbelică!”.

Privilegiat între dascăli este, în chip firesc, Emil Condurachi, personalitate emblematică pentru geneza intelectuală și pentru cariera viitorului savant. „Nimeni nu a avut, printre marii noștri profesori, charisma lui Emil Condurachi, savantul care trecea rampa ca nimeni altul din aceeași stirpe – poate numai Grigore Moisil”, spune academicianul, care nu uita sa adauge faptul ca Emil Condurachi este tatăl lui Zoe Petre.

Acad. Răzvan Theodorescu

Așa, aflăm că Nestor și Condurachi nu se înțelegeau, dar că Răzvan Theodorescu, apreciindu-le calitățile, a luat câte ceva de la fiecare. Profesorul Condurachi – pentru a evoca un episod – a pretins înaintea forurilor de partid, prin 1977-1978, că raportul României (L’Europe de l’Est – carrefour des civilisations) pentru cel de-a XV-lea Congres Internațional de Istorie din 1980, de la București, nu putea fi făcut decât cu Răzvan, care avea nevoie de această susținere, după marginalizarea din 1977. Sau altul: în ultimele momente de viață, în 1987, Emil Condurachi i-a spus „Eu mor și tu nu ești încă membru al Academiei!”. Ce generozitate mai mare putea manifesta magistrul față de discipol? Răzvan Theodorescu este secretar general al Asociației Internaționale de Studii Sud-Est Europene, iar în fața biroului său de lucru tronează un impozant tablou. „Este Emil Condurachi, istoric și academician român, zâna mea bună, cum spun eu”. Răzvan Theodorescu a vorbit întotdeauna cald despre Condurachi, căruia i-a spus și îi spune „profesorul meu”. L-a omagiat exemplar la Academia Română pe acela care i-a fost un adevărat patron spiritual, cu o expunere ce avea motto-ul: „Nevoia de Pater”. Un adevărat patron spiritual.

Figurile colegilor de studenție (Florin Constantiniu, Iulian Antonescu, Radu Popa, Radu Heitel) se înfățișează ca dăltuite în piatră. Rămâne memorabil chipul lui Iulian Antonescu, cel care, la intrarea în curtea muzeului din Bacău a unui grup de mari istorici francezi (și români), a făcut reverența cuvenită – cum ar fi făcut Ronsard ori Villon – și a rostit, într-o impecabilă franceză medievală, discursul solilor din Froissart, încât lui Georges Duby nu i-a venit să creadă. Scena și protagonistul său i-au rămas apoi marelui istoric francez întipărite în memorie pentru toată viața.

Vine apoi viața tumultuoasă, cu exmatricularea, reprimirea, cu munca de cercetător la Institutul de Istoria Artei și colaborarea la „Teleenciclopedia”, începută prin anii 1964-1966 și terminată odată cu pedeapsa venită în urma protestului din 1977. Nu uită să evoce momentul intrării în partid, în 1965, făcut, la îndemnul lui Iorgu Iordan – fostul ambasador în Moscova lui Stalin – „cu cea mai mare bucurie”. Urmează apoi munca asiduă de specialitate, posibilă pe fondul unei culturi generale de o soliditate extraordinară, elaborarea teoriilor coridoarelor culturale și mentalității tranzacționale a românilor.

Episoadele de viață sunt de o naturalețe dezarmantă. Nu se sfiește să laude, cu epitete mai mult decât generoase, pe cei merituoși, pe cei valoroși, pe cei de care s-a apropiat cu entuziasm și să critice – adesea tăios și tranșant – pe cei fără har, fără caracter, fără realizări, pe meschini și pe fameni. Dar, aproape că nu este caz în care să nu le dezvăluie merituoșilor și defectele, iar nevrednicilor și calitățile. De altminteri, primul cu care face acest lucru este el însuși: se revelează în toată splendoarea personalității sale, fără să afișeze o modestie de paradă, dar se și autocritică atunci când este cazul. Rămân adevărate efigii portretele lui Ion Frunzetti, Dan Berindei sau Virgil Cândea. Portretele sunt construite inclusiv prin dialoguri. Când, la rugămintea lui Zoe Dumitrescu-Bușulenga, i-a promis acesteia (rugată, la rândul ei, de Constantin Noica) că-l va angaja pe Gabriel Liiceanu (un tânăr filosof), răspunsul a fost: „Sigur că da!“. Răzvan Theodorescu l-a întrebat însă despre respectivul pe Frunzetti, care „mi-a spus: Faci cum vrei, dar să știi că stă prost cu caracterul. Faci cum vrei. I-am spus că m-a sunat doamna Bușulenga și ne ruga Noica. Eu l-am angajat pe Liiceanu în 1974, și-a făcut treaba foarte bine pe texte clasice, estetică. Era foarte retras, foarte obsecvios. După Revoluție, primul om pe care L. l-a atacat a fost doamna Bușulenga. Din clipa aceea, i-am transmis lui L. – prin Andrei Pleșu – să nu mă caute vreodată și nu m-a căutat niciodată. Știe foarte bine ce părere am despre el. E doar un bun editor și librar”.

Căldura portretului făcut lui Ion Frunzetti („cel mai inteligent om pe care l-am cunoscut”) este egalată doar de cea cuprinsă în imaginea lui Emil Condurachi sau în imaginea lui Florin Constantiniu ori în cea a lui Virgil Cândea. Rămânerea lui Frunzetti aici, în România, în loc de Spania, l-a făcut pe marele om de artă să înțeleagă „niște sensuri adânci ale vieții, sensuri adânci din viața națiunii mele, care sunt tezaurul meu…” (după vorbele lui Frunzetti). Pentru Răzvan Theodorescu, Frunzetti era un „senior al cuvântului, un senior al minții”.

Cel intervievat în această carte s-a simțit pătruns de sensul unei misiuni, când a preluat Asociația de Studii Sud-Est Europene (ASSEE), moștenirea lui Emil Condurachi și a lui Virgil Cândea. Amintirea constatării unei studente, după lectura uneia dintre cărțile lui Răzvan Theodorescu („Dacă o citești, ajungi un om cultivat”) rămâne simptomatică.

Până la urmă, protagonistul cărții de față se împărtășește din înțelepciunea cuprinsă în vechile ctitorii, pe care le iubește atât de mult, cu entuziasmul novicelui și cu ochiul format al expertului. Deși este convins de deșertăciunea acestei lumi, după cum se vede atunci când consemnează maxima din inscripția de pe piatra de mormânt a lui Ioan de la Hurezi („Fu și trecu ca și când nu fu”), dă piept cu ea, o receptează, o critică și încearcă să o îndrepte.

Până la întâlnirea cu veșnicia, Răzvan Theodorescu rămâne o adevărată forță a naturii. Îmi amintesc, student fiind, că am primit de citit, ca lectură facultativă la cursul de istorie medievală, „Bizanț, Balcani, Occident…” și am rămas impresionat de ideea „coridoarelor culturale”, de latinitatea noastră bizantină, de romanitatea răsăriteană, de zestrea noastră cel puțin dublă, venită din acest „afund de Răsărit” și fertilizată de Occident. Atunci am înțeles mai bine fraza memorabilă a lui Pârvan, azi aproape uitată: „Slăvim pe daci pentru vitejia lor și-i binecuvântăm pe romanii cuceritori, căci datorită lor ne-am născut noi, miracolul românesc”. L-am văzut în carte pe Pârvan – o spun în spirit anecdotic – minimalizat de un personaj-personalitate, fiindcă cei doi (Oprescu și Pârvan) iubiseră aceeași femeie, Martha Bibescu. Cealaltă teorie, a mentalității tranzacționale a românilor, am înțeles-o mai târziu, explicată pe târâm istoric și numită altminteri de către Florin Constantiniu, care, frumos, eufemistic, vorbește într-un articol (De la Mihai Viteazul la fanarioți…, 1974) de valoarea unei cărți, despre „politica de rezistență și de conciliere” a românilor de-a lungul timpului, mai exact în Evul Mediu. Florin Constantiniu era un pudic, atent mereu cu oamenii, cu vorbele și cu zestrea noastră istorică: românii și-au păstrat cele două state în Evul Mediu fiindcă au știut cum și când să alterneze politica de rezistență cu aceea de conciliere, mai ales în raporturile cu otomanii. În plus, în 1974, istoricul citat mai era încă optimist în legătură cu soarta noastră ca popor. Răzvan Theodorescu, deși folosește o noțiune, să-i zicem, foarte onorabilă și cu aspect pur științific – „mentalitate tranzacțională” – ne aduce la realitate: „Noi avem o mentalitate de altă natură, în care nu-și are loc solidaritatea, foarte individualistă și foarte amatoare de pertractări. O numesc mentalitate tranzacțională. În câteva cuvinte, aceasta provine din faptul ca am fost singurii, dintre micile popoare ale Europei Centrale și Răsăritene, care nu am cunoscut desființarea statului. Pentru el am tranzacționat în permanență. Bulgarii, albanezii, grecii, polonezii, ungurii, sârbii, cehii, slovacii și-au pierdut complet statul și asta i-a făcut fie luptători împotriva unei puteri străine, fie emigranți, și au continuat lupta. Noi n-am fost nici una, nici alta. Românii s-au pus întotdeauna bine cu stăpânul de la Stanbul, am dat peșcheșuri, boierimea noastră s-a scindat pentru a împinge înainte un candidat sau altul, ne-am trimis la moarte frați și surori, tați și veri, ne-am împărțit întotdeauna într-un chip dramatic, tranșant. Dar, chiar și atunci când societatea românească a secolului al XIX-lea și a primelor decenii din secolul XX era teribil de împărțita și democrația abia se înfiripa, exista o anumita inteligență, un anumit rafinament al clasei politice si al oamenilor de cultura care împiedicau excesele”. Partea finală atenuează conținutul crud al teoriei și umanizează oarecum comportamentul „tranzacțional” al românilor. Aș adăuga că la fel a fost și în Ardeal, unde nu mai aveam ce stat să apărăm și unde ne-am apărat ființa, ca să nu sucombăm. Sârbii au preferat să sucombe de câteva ori în istorie. Viitorul va spune cum a fost mai bine, să mori demn ori să trăiești cu orice preț. În cazul indivizilor, moartea demnă te face erou (fiindcă are cine să te facă erou), în cazul popoarelor, moartea/ sinuciderea te poate scoate definitiv din scenă (și nu te mai învie nimeni).

Din Civilizația românilor între medieval și modern (1987) am înțeles, înainte de a scrie cărți, ce este „prima modernitate românească” și de ce Evul Mediu românesc se sincronizează aproape cu acela european, în ciuda unor particularități și a unor întârzieri. Student fiind, îmi venea greu să înțeleg nu de ce occidentalii începeau lumea modernă pe la 1450 sau 1500, ci de ce noi prelungeam Evul Mediu până dincolo de Renaștere, în vremea erudiției colective și chiar în Secolul Luminilor, în timp ce unii vecini îl îngropau la 1526 ori la 1550. În anii comunismului, când epocile istorice se suprapuneau peste faimoasele „orânduiri social-economice”, Răzvan Theodorescu a rostit frânt cel dintâi dogma, demonstrând că modernitatea noastră se înfiripa pe la 1550-1650. De-atunci – cu argumentele solide date și sugerate de Răzvan Theodorescu – nu am caracterizat înaintea studenților mei Evul Mediu decât ca mileniul „luminos” cuprins de pe la anii 600 până pe la anii 1550-1600. Mai departe, urma „prima modernitate” sau epoca modernă timpurie.

Prin urmare, am învățat lecțiile de istorie ale lui Răzvan Theodorescu demult, de la finele anilor ’70 ai secolului trecut, fascinat de cuvântul scris și de verbul rostit, de verva de la Teleenciclopedia, de la Radio și de la Televiziune… Apoi, în 1980, când terminam studiile de istorie la Cluj și când profesorul meu Pompiliu Teodor m-a luat – semiclandestin – la București, la pomenitul Congres Internațional de Istorie, i-am ascultat pentru prima oară pe viu un discurs: raportul la congres care trebuia prezentat de Emil Condurachi și care fusese lăsat intenționat – cu generozitate de părinte spiritual – emulului, elevului, discipolului. De-atunci nu am încetat să mă minunez de conținut și de retorică, iar când, în 2001, am avut șansa să pășesc sub cupola Academiei Române (al cărei membru Răzvan Theodorescu era din 1993), am fost convins că am ajuns și eu în Arcadia. De-atunci mă bucur de marea șansă de a-i fi aproape, de a-l asculta direct și tangibil – nu doar când este vorba de istorie – și nu încetez să-mi exprim spre Domnia Sa, în adâncul meu și în public, admirația.

Înțelege admirabil Ardealul, cu bunele și cu relele sale. Are cuvinte calde despre școala istorică de la Cluj și despre marii istorici ai Transilvaniei. Sub căldură se vede însă realismul, judecata dreaptă și cumpătată. Portretele sale nu sunt exclusiv luminoase sau exclusiv întunecate, ci pline de nuanțe, ca viața. În acest sens, sunt de remarcat evocările lui Constantin Daicoviciu și Ștefan Pascu. Evident, nu-i poate condamna pe oameni numai fiindcă au trăit sub regimul comunist, cum se întâmplă adesea azi, ca și cum ne-am alege noi înșine epocile în care vrem să trăim. Și mai are un mare merit uman: nu uită niciodată fapta bună, iar pentru fapta bună iartă câte o rătăcire, câte o răutate, câte o meschinărie, rămânând mereu loial ideilor sale și oamenilor prețuiți și prețuitori.

Acad. Ion Aurel Pop

Firește, Răzvan Theodorescu are și critici! Cine dintre oameni nu are? Poate doar anonimii, doar cei cu existență gregară! Faptul că Răzvan Theodorescu este și criticat pentru opțiunile sale de viață arată că este viu, important și, pentru unii, chiar temut. Viața nu l-a iertat deloc și l-a supus unor încercări teribile, chiar și în anii din urmă. De regulă însă – ca în marile drame ale omului și ale omenirii – loviturile l-au propulsat din rău înspre bine, ca și cum Dumnezeu l-ar fi plasat între cei aleși. A fost și este, indubitabil, un ales al sorții, un mare intelectual, un mare istoric, un mare savant care a primit învoirea să se înfrupte din ambrozie și nectar și care a ajuns să simtă cu mintea și inima câmpiile elizee. A scris și a făcut istorie, ceea ce nu este puțin lucru și ceea ce îl plasează fără greș în galeria coloanelor care susțin această națiune.

La mulți ani, Domnule Profesor!

Cum comentati?