Clipa

Viața religioasă ca factor de unitate și de putere spirituală a poporului român

Autor: † P.S. Emilian Lovişteanul • Rubrica: Permanenţe • Iul 2017  Printează acest articol

† P.S. Emilian Lovișteanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului

Istoria poporului român se împletește armonios cu Istoria Bisericii Ortodoxe Române, care îi conferă profunzime în evenimente, consistență în personalități, trăinicie în fapte și perspectivă în unitate, credință și manifestare universală.

Dacă acum două milenii strămoșii noștri de pe aceste teritorii primeau Evanghelia prin misiunea Sfântului Apostol Andrei și a urmașilor săi, astăzi românii ortodocși înfăptuiesc prin Biserică o importantă slujire misionară în Europa, America, Asia, Africa, Australia și în alte locuri de pe pământ.

Istoria se schimbă, spune românul, și fiecărui popor îi sunt posibile, pe parcursul istoric, etape de dezvoltare și de regres, de mărire și de decădere.

„Timp de aproape zece secole creștine, chiar dacă nu prea multe izvoare scrise vorbesc despre existența sa, poporul român apare totuși ca un popor numeros, credincios și unitar, care și-a păstrat credința creștină ortodoxă, deși au trecut atâtea popoare și imperii peste el, iar în secolul al XIV-lea, secol în care se formează statele medievale românești, el este deja un popor puternic și credincios în Biserica Mântuitorului Iisus Hristos” (†Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Dăruire și Dăinuire. Raze și chipuri de lumină din istoria și spiritualitatea românilor, Editura Trinitas, Iași, 2005, pp. 29-39). Aceasta se observă și din organizarea bisericească a mitropoliilor Țării Românești și Moldovei, care au urmat organizării social-politice.

Constatăm astfel cum credința a fost și rămâne un factor de unitate și de putere spirituală, de continuitate în istorie și de demnitate a poporului nostru, și cel puțin pentru această contribuție, ea trebuie luată în considerare în contextul social de astăzi.

Izvorul unității noastre este Dumnezeu: „Dar nu numai pentru aceștia Mă rog, ci și pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Și slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem” (Ioan 17, 20-22).

În acest sens, având în oglindă Evanghelia și poporul român, doresc să arăt cum darurile specifice creștinismului românesc au contribuit la cultivarea și promovarea continuității și unității de neam.

În primul rând, trebuie subliniată creștinarea lentă și profundă a românilor. Nu există o perioadă de păgânism a poporului român. Poporul nostru s-a botezat pe când se năștea ca popor nou în istorie, din daci și romani. Creștinarea lui nu s-a făcut la comanda cuiva, ci în timp și profund, conform îndemnului Domnului Iisus Hristos către Apostoli: „Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.” (Matei 28, 19-20).

A doua caracteristică a poporului român este sinteza etnică daco-romană și sfințirea ei creștină răsăriteană. Teologul român Dumitru Stăniloae spunea că noi, românii, avem simțul misterului din tradiția răsăriteană și luciditatea latină. Acest simț al misterului existenței, de a nu privi istoria ca sieși suficientă sau fără finalitate este semnul credinței profunde a popoarelor care-L iubesc pe Dumnezeu și simt ajutorul Lui în viața lor. Simțul misterului și al tainei a dat poporului român tăria de a respinge necredința și ateismul ca fiind contrare naturii sale, după îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o - să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, și acum vă spun iarăși: Dacă vă propovăduiește cineva altceva decât ați primit - să fie anatema! (…). Dar vă fac cunoscut, fraților, că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om; Pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învățat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos  (…) ” (Galateni 1, 8-9; 11-12).

Hramul Mănăstirii Sihăstria,  Neamț

Luciditatea latină înseamnă un simț al măsurii în gândire și fapte, și ea ne-a ajutat să evităm extremele. Monahismul ortodox cu isihia lui, având ca lucrare specifică liniștirea omului și potolirea patimilor, a contribuit foarte mult la pacificarea interioară a românilor. Românul, creștin bun, este luptător dar nu războinic, se apără, dar nu caută ceartă și nu cucerește ce nu este al său.

În mod paradoxal, Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos ne arată că Biserica din punct de vedere duhovnicesc este deodată pașnică și luptătoare: „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, și cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cel ce se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine” (Luca 10, 16).

A treia caracteristică a poporului creștin român este puterea de jertfă și răbdare întru nădejde ca factor de unitate interioară și continuitate istorică, după îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos: „În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33); „Și veți fi urâți pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui” (Matei 10, 22).

Puterea de a îndura întru nădejdea învierii, de a amâna victoria pentru un alt timp, este și o înțelepciune, și o tărie deosebită care face ca Hristos, Cel ce a îndurat Crucea, să fie prezent în sufletul poporului nostru.

A patra caracteristică este credința puternică în nemurire, viața veșnică și înviere. Credința în înviere și în viața veșnică a creat în poporul român conștiința dăinuirii și biruinței în istorie, în ciuda tuturor dificultăților și suferințelor. Învierea ne dă sens și speranță în istorie, după cum ne încredințează Domnul Iisus Hristos: „Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan 11,25-26).

A cincea caracteristică o reprezintă dărnicia și ospitalitatea ca mod de tratare a lăcomiei și a duhului de stăpânire asupra altora. Prin bunătate și dărnicie arătate semenilor noștri în lumea aceasta câștigăm Împărăția lui Dumnezeu: „Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6,36).

A șasea caracteristică este smerenia ca virtute creștină profundă a poporului. Ea constituie o putere de reconciliere și conviețuire pașnică prin care se explică și toleranța poporului român față de toate neamurile venite din altă parte, dar și tăria și capacitatea de a găsi forme de cooperare și conviețuire cu alții: „Căci, oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța” (Luca 14,11).

A șaptea caracteristică o reprezintă capacitatea de a dialoga și coopera cu alte popoare în a apăra valorilor universale, ca un cult al spiritului românesc în istorie: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33).

Conștiința de a apăra valorile creștine universale este  conștiința plămădită și cultivată în Biserică, ea fiind deodată, națională și ecumenică sau universală: „Și a privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată erau bune foarte” (Facere 1,31).

O analiză teologică a istoriei umanității arată că atunci când slăbește credința oamenilor în Dumnezeu – Creatorul, cultura lor se umple de idoli sau dumnezei falși, după cum observăm și în Vechiul Testament: „Și s-a întors Moise la Domnul și a zis: ‹‹O Doamne, poporul acesta a săvârșit păcat mare, făcându-și dumnezeu de aur›› (…). Și a zis Domnul către Moise: ‹‹Pe acela care a greșit înaintea Mea îl voi șterge din cartea Mea››” ( Ieșirea 32, 31;33).

Credința ca relație a omului cu Dumnezeu – Făcătorul cerului și pământului, distinct de lume dar nu absent din ea, îl ajută pe om să-și păstreze atât conștiința sa de ființă liberă și superioară în raport cu celelalte creaturi, cât și conștiința de ființă responsabilă în fața Creatorului, a lui Dumnezeu. Responsabilitatea omului vine din faptul că este creat după chipul lui Dumnezeu: „Și a zis Dumnezeu: ‹‹Să facem om după chipul și după asemănarea noastră, ca să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul!›› Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie” (Facere 1, 26-27).

Întrucât prin credință omul cultivă relația cu Dumnezeu – Creatorul, cultul religios reprezintă forma esențială a culturii sufletului. De aceea, „Sufletul culturii este cultura sufletului”, spun părinții Bisericii.

Cultul creștin, ca expresie a credinței în Dumnezeu, este o stare și o lucrare de recunoaștere și de recunoștință a omului față de Dumnezeu – Ziditorul său și al întregii lumi, iar cultura este, în forma sa cea mai autentică, celebrarea existenței active a omului în lumea creată de Dumnezeu și în dialog cu ea. Iar pentru că Dumnezeu nu poate fi înțeles fără lume și lumea fără Dumnezeu, credința are nevoie de cultură și cultura are nevoie de credință. Creștinismul a realizat în cursul celor două milenii de existență această simbioză între credință și cultură.

Ne uităm la ctitoriile voievodale, mănăstiri și parohii, și la toate bisericile ortodoxe în general și vedem cum materia a fost transfigurată. Transfigurarea și sfințirea materiei ne oferă posibilitatea utilizării ei în funcții cultice, înțelegând-i simbolistica prin „învățătura și misiunea Bisericii în timp și în lume”.

Bisericile și mănăstirile ctitorite de-a lungul istoriei reprezintă investirea energiei umane și materiale sfințite de jertfă și har pentru eternitate.

Tot ceea ce este autentic, curat și sfânt în cultura unui popor devine cunună de lumină a acestuia în Împărăția lui Dumnezeu, unde „neamurile își vor aduce slava și cinstea lor”, după cum spune ultima carte a Noului Testament, Apocalipsa (21,26).

Credința în iubirea și puterea veșnică a lui Hristos - Dumnezeu a inspirat și a modelat în popoarele creștine (atât în rândul laicilor, cât și al monahilor) o cultură a dăinuirii în istorie și de pregătire pentru viața veșnică.

În timp ce virtutea creștină a iubirii de aproapele și a primirii de străini a inspirat comunităților creștine o cultură de simțire ecumenică și de politică pașnică, virtutea creștină a apărării învățăturii lui Hristos ne inspiră o cultură a demnității persoanelor și popoarelor în fața Împărăției lui Dumnezeu. Porunca Domnului Iisus Hristos este elocventă în acest sens: „Porunca nouă vă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaște oamenii că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan 13 34-35).

Să cultivăm virtuțile creștine pentru a fi noi înșine în dialog universal cu alte popoare, fiindcă nu este important din ce parte a lumii provenim, ci cât am lucrat pentru Biserica lui Hristos, pentru iubirea dintre oameni și pentru ca oamenii să-L iubească pe Dumnezeu.

Cum comentati?