Clipa

Râmnicul Domniei Sale

Autor: † ÎPS Varsanufie • Rubrica: Repere Academice • Iul 2017  Printează acest articol

varsanufie

În urmă cu cincisprezece ani, maestrul Dinu Săraru, în fața unui auditoriu distins, vorbea într-o conferință despre Râmnicul Domniei Sale, textul fiind publicat în același an într-un volum ce cuprinde portrete ale diferitelor personalități pe care le-a cunoscut de-a lungul timpului, dar și diferite amintiri ale scriitorului despre orașul copilăriei sale.

Vorbind despre Râmnicul de altă dată nu se poate trece cu vederea chipul celui care ani de-a rândul și chiar și în prezent ca un herb marchează cultura și viața socială din capitala Olteniei de sub munte. Râmnicul fără Dinu Săraru nu ar mai fi același Râmnic.

Personalitatea acestui om de cultură este atât de mare, încât nepunându-l pe piedestalul ce i se cuvine, lipsim Râmnicul de unul dintre pilonii acestuia. La manifestările culturale legate de împlinirea a optzeci de ani de la nașterea marelui om de cultură al neamului românesc, Răzvan Theodorescu afirma „pe orice a pus mâna Dinu Săraru, cultural vorbind, s-a preschimbat într-un succes”, Râmnicul este orașul care nădăjduim să se bucure de succesul de care vorbea academicianul amintit, având în vedere că Dinu Săraru nu o dată s-a implicat în afirmarea culturală și nu numai a orașului de pe Olt.

În planul culturii eclesiale a Vâlcei, contribuția sa este majoră. Dinu Săraru și-a pus toată ființa sa în slujba neamului românesc și implicit a Bisericii naționale. Multe biserici râmnicene au fost salvate și au rămas spre dăinuire atunci când în București acestea erau dărâmate în timpul sistematizării, planurile de refacere a Râmnicului fiind stabilite în pridvorul chiliei sale de la Slătioara. Monumente culturale unice ale Olteniei de sub munte dăinuie astăzi tocmai datorită grijii pe care acesta a purtat-o față de leagănul cultural râmnicean. Nu o dată a intervenit la Departamentul Cultelor în scopul restaurării multor biserici, mănăstiri și schituri, arătând că slujitorul neamului românesc nu poate să nu fie și slujitor al Bisericii strămoșești. Cuvintele Sfântului Apostol Pavel „Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc; tuturor toate m-am făcut … dar toate le fac pentru Evanghelie, ca să fiu părtaș la ea” (I Corinteni 9, 22-23) se potrivesc fără doar și poate lucrării pe care ultimul potecaș al Slătioarei a plinit-o. A înțeles că Râmnicul nu poate dăinui decât prin bisericile sale, iar renașterea culturală a acestuia nu poate veni decât prin Biserică, așa cum în nenumărate rânduri a afirmat-o. Iată ce spunea scriitorul Dinu Săraru într-un interviu dat unei televiziuni vâlcene: „Trebuie să construiești, jertfindu-te. Cât de mare e jertfa, cât de curată, cât de plină de semnificație, atât este și puterea ta de a te defini în societate. Oamenii trăiesc după măsura acestei jertfe, acestei cheltuieli a lor spre binele lor, spre binele semenilor, spre binele construcției interioare […]. Este nevoie de o mare tărie spirituală să poți să stai drept în furtună”1. Dinu Săraru a reușit, el însuși, să stea drept în furtuna vremurilor, dar chiar mai mult a reușit să sprijine pe mulți alții în furtuna timpului spre a nu se prăbuși. Este impresionant să-l vezi și acum, la vârsta de 85 de ani, cum școlește, în cel mai curat sens al cuvântului, tineri care pornesc în călătorie pe valurile mirifice ale scrisului (uneori și vârstnici care nu publică ceva fără ca acesta să citească mai întâi și să gireze cu înțelepciunea sa), regizori care își hrănesc visurile din seva vie a sfaturilor sale și de asemenea să vezi oameni simpli care îi sărută mâna când îl întâlnesc pe străzile iubite ale Râmnicului sau ale Bucureștilor salutându-l: Să trăiți, Maestre!

Poate nu întâmplător, Dinu Săraru s-a legat pe sine, ca de nicio altă mănăstire, de Arnota – Taborul Vâlcii, cum a numit el însuși acest așezământ monahal. A reușit să o sprijine pe maica stareță Ambrozia Rucăreanu, prietena sa de suflet, să aducă această mănăstire la o strălucire pe care nu a mai avut-o decât în vremea Binecredinciosului Voievod Matei Basarab. El este, puțini știu, promotorul procesului de restaurare a străvechii bisericuțe care adăpostește mormântul voievodului peste care ploaia își cernea picurii ei prin acoperișul deteriorat. Nu puțin a creat scriitorul Dinu Săraru în atmosfera de rugăciune taborică a acestei mănăstiri, uneori chiar dictându-i maicii starețe, matematiciana Ambrozia, parte din romanele și nuvelele sale.

Este bine-cunoscut rolul pe care l-a avut în restaurarea și, mai mult decât atât, în punerea la adevărata valoare a micii comori din Vioreștii Slătioarei, Bisericuța potecașilor, unică în lume, aceasta bucurându-se anii din urmă de o restaurare impecabilă, făcută de dna. Elena Murariu, la rugămintea expresă a ultimului potecaș al culturii românești. Aici, ani de-a rândul s-au decernat premiile Fundației Niște Țărani. Această biserică mică, dar atât de frumoasă, devine pentru o zi centrul culturii românești, ani de-a rândul pășindu-i pragul cele mai de seamă personalități ale acestei țări.

Pentru a păstra în inima sa duhul rugăciunii taborice, academicianul Constantin Grigore Săraru și familia sa au ctitorit pe moșia străbunilor săi din Slătioara un paraclis spre pomenirea părinților săi, a sa și a urmașilor săi, ca mărturisire a credinței celei drepte într-un singur Dumnezeu, Unul după Ființă, dar întreit în Persoane și, de asemenea, spre folosul sufletesc al tuturor celor care vor intra și se vor ruga în acesta. Hramul acestui paraclis nu putea fi altul decât Schimbarea la Față a Mântuitorului, arătând încă o dată, dacă mai era nevoie, că „Biserica, în România, e încă un liant extraordinar al sufletului românesc”2 și de asemenea că Dinu Săraru rămâne un doritor al dobândirii Harului dumnezeiesc, descoperit de Hristos ucenicilor Săi prin lumina taborică.

Liceul teoretic de băieți „Alexandru Lahovari”, Râmnicu-Vâlcea

NOTE:

1 Wiliam Alexandru Cosmescu, Convorbiri cu Dinu Săraru, Editura Prisma, Râmnicu-Vâlcea, 2007, p. 13.

2 Ibidem, p. 32.

Cum comentati?