Clipa

Amintirile care ne vor troieni cu drag

Autor: Dinu Săraru • Rubrica: Editorial • Iul 2017  Printează acest articol

dinusararu

Disidența privată,

liberschimbismul cointeresat sau tranzacționismul și răsplata jertfei patriotice

În Două note apărute în „Dilema Veche” nr. 692/25-31 mai 2017, amintindu-și cu ironică nostalgie avatarurile petrecute de Domnia Sa înainte, începând de prin anii ‘70, dl. Andrei Pleșu face trimitere și la mine: „intram în platou (studioul TV al Redacței culturale, n.n.) via Tudor Vornicu (studioul TV) legat la gură de măsurile de siguranță ale d-lui Săraru” care îl mai și punea, preventiv, să debiteze ce avea să declare liber în emisiunea ce urma, în timp ce alți lucrători, regizorul și operatorul îi indicaseră cercul în care să stea, poziția față de cameră, iar coaforul îi punea agrafele menite să-i strângă părul rebel etc., etc.

Pentru corectitudine, adaugă în final dl. Pleșu, concesiv în favoarea d-lui Săraru – acesta, ca o formă meritorie de îndrăzneală culturală: aducea în scenă un personaj încă neprofilat și nu-i punea samavolnic în gură fraze gata făcute. Ce e drept e drept…

Întrebându-se azi de ce se supunea ritualului de mai sus, își răspunde singur: „De ce o făceam? Nu știu. Între altele, de prost ce eram!”

Pentru corectitudine, adaug și eu, nu prin via Tudor Vornicu de care eram strâns legat de o mare prietenie – ajunsese dl. Pleșu la Carnetul Plastic, ci la recomandarea redactorului de specialitate Liviu Oprescu; acesta îmi atrăsese atenția asupra d-lui Pleșu, absolvent strălucit al Institutului de Arte Plastice și asupra fiului lui Vida Gheza, știindu-mă, ca toată lumea, interesat de promovarea, chiar agresivă, la televiziune, a tinerilor de excepție din spațiul cultural.

Este adevărat că înaintea emisiunii transmisă în direct îl întrebam pe dl. Pleșu (ca și pe alți colaboratori în domeniul lor), ce părere avea despre pictura, grafica, sculptura, designul care făceau obiectul Carnetului Plastic. Nu mă gândeam preventiv la ce ar fi putut să spună periculos pentru siguranța sistemului un „oarecare”, cum zice chiar dl. Pleșu, fiind de asemenea cunoscut și faptul că emisiuni culturale întregi coordonate de mine se făceau pe răspunderea mea în transmisie directă din expoziții, săli de teatru, librării și uneori din câte trei-patru orașe odată! în realizarea liberă a ziariștilor redacției culturale. Nu-mi trecea prin cap că dl. Pleșu ajunsese încă de atunci la concluzia că „Disidența, imposibilă (sau prea riscantă), pe față, devenea o intensă ocupație privată. Puteai – mai zice dl. Pleșu – să-l terfelești pe marele conducător de pe ecran ca la ușa cortului și să te culci apoi, liniștit, cu conștiința datoriei împlinite”. Abia astăzi aflu și eu ce frică îi era d-lui Pleșu de disidența pe față și mai aflu că de atunci, de foarte tânăr, adoptase disidența privată ca să poată dormi liniștit și cu conștiința împăcată și astfel să poată face și studiile de perfecționare în străinătate. Disidența privată îl ferea de orice griji, „altfel – cum declara sincer Pristanda – alta era în sufletul meu!”. De unde, firește, și scrisoarea adresată atunci conducătorului iubit prin care, după ce îl informa cât de devotat a intrat în Partid încă de la 19 ani, îi cerea iertare de o rătăcire adusă și la cunoștința unui lucrător al Ministerului de Interne.

Să povestesc acum și începutul campaniei împotriva flocoșilor a cărei victimă a fost și dl. Pleșu.

Un redactor șef de serviciu pe televiziune, într-o zi din acei ani ‘70, a fost apelat pe telefonul scurt chiar de către șeful secției cadre a C.C. al P.C.R.

- Tovarășu’…, aude în telefon redactorul șef de serviciu pe televiziune.

- Da, răspunde acesta.

- Tovarășu’…, luați măsuri ca în telejurnalul de seară tov. Ciurescu să nu mai intre cu chică și plete, flocos; să se ducă imediat să se tundă! Și urma proverbialul lui „Am încheiat citatul!”. Și, evident, pac receptorul. Am descris portretul personajului în romanul Cei care plătesc cu viața.

„Tov. Ciurescu” s-a conformat, a intrat seara în telejurnal tuns și frezat, iar eu care și aflasem povestea am rămas să mă gândesc ce flocoși am în emisiuni. Singurul era dl. Pleșu. Flocos, cum spune cu drag Arghezi despre Zdreanță, cel cu ochii de faianță, pentru că, sigur, tovarășul șef de cadre nu se gândise la marele poet. Foarte flocos, dar deștept, și speram de la Domnia sa o mare operă, cum zice și azi despre Domnia sa acad. Răzvan Theodorescu în cartea Despre cultura de ieri și românii de azi: „Andrei Pleșu este un băiat deștept, plin de fantezie, dar care nu a reușit să dea ce ar fi trebuit”.

Nu bănuiam atunci că absolventul Institutului de Arte Plastice nu avea să ne dea ce speram și eu și văd că spera și academicianul cu un raft de cărți fundamentale în spate. De altfel, la pagina 109 a cărții citate, Răzvan Theodorescu reia portretul d-lui Pleșu: „Pleșu este un om inteligent, e o mare diferență față de Liiceanu. Îmi pare rău că nu a prea scris. De altminteri, pe o carte pe care mi-a dat-o cu dedicație, Andrei Pleșu mi-a scris: „Lui Răzvan, în așteptarea a ceea ce o să dau într-o zi.” Până azi nu a dat ce așteptam! Tocmai că este inteligent și are talent literar e de mirare că Pleșu nu a scris ceea ce cred că putea scrie.”

Pentru corectitudine, cum tot zice dl. Pleșu, mă întreb și eu acum ce să mai aștepte acad. Răzvan Theodorescu de la cineva care urmează peste două luni, mi se pare, la 23 august, să împlinească 69 de ani?! Să-i ureze, cum o fac și acum, La mulți ani!

În finalul primeia dintre cele Două note, dl. Pleșu mai scrie într-o paranteză: „Pentru corectitudine trebuie să adaug astăzi că d-lui Săraru nu i se pot contesta anumite isprăvi utile. Ca director de teatru bucureștean, a lăsat o amintire onorabilă, în condiții în care puțini știau să practice cu succes slalomul ideologic”.

Tot pentru corectitudine revin și eu iar și spun că spectacolele Teatrului Mic nu erau anumite isprăvi, ele au reprezentat un Program. Acest Program a fost încheiat de Istorie cu O scrisoare pierdută de Caragiale, în care dictatorul, căruia dl. Pleșu îi ceruse iertare în pomenita scrisoare publică, era satirizat direct, pe față, cum bine se știe, și nu privat, ca să te poți culca liniștit cu conștiința împăcată. Era, repet, satirizat pe față, în interpretarea rolului Agamiță Dandanache, jucat în travesti de marea actriță Leopoldina Bălănuță, în regia lui Silviu Purcărete și în direcția lui Dinu Săraru, care îl legase la gură pe dl. Pleșu tocmai când acesta adoptase tactica disidenței private. Spectacolul cu o Scrisoare pierdută a fost denunțat chiar în seara premierii, de către un mare actor, cum se va vedea în Jurnalul unui personaj controversat, provocat de Vartan Arachelian și a fost urmat de cea mai mare anchetă de securitate și justiție din statul de atunci (în 1988!).

La Teatrul Mic și la Teatrul Foarte Mic era vorba, așadar, de un Program repertorial și nu de isprăvi. Aici s-au jucat, și dl. Pleșu a fost și domnia sa ca spectator de față, Diavolul și bunul Dumnezeu de Sartre, Richard al treilea și Richard al doilea de Shakespeare, Ivona, principesa Burgundiei de Gombrowicz, Emigranții de Mrożek, Politica (unu și doi) de Teodor Mănescu, Ca frunza dudului de D.R. Popescu, Evul mediu întâmplător și Amurgul burghez de Romulus Guga, Niște Țărani de Dinu Săraru, Să îmbrăcăm pe cei goi de Pirandello, Doamna cu camelii după Al. Dumas-fiul, Nebuna din Chaillot de Giraudoux, și, bineînțeles, Maestrul și Margareta de Bulgakov, cu zece ani înainte de a fi jucat de Taganka la Moscova. Acestea nu sunt isprăvi. N-au fost isprăvi nici Seratele literar muzicale ale lui Iosif Sava, nici primul cabaret politic din acei ani, Astă seară stau acasă cu Ștefan Iordache în rolul protagonist. De altfel, în încheiere, am să spun că tot în cadrul acestui Program s-a înscris, la București, la Teatrul Mic – nu la Teatrul din Târgul Mureș, cum se arăta și în programul spectacolului tipărit acolo, premiera recitalului Eminescu în interpretarea actriței Ádám Erzsébet care s-a bucurat de solidaritatea! atunci, pe față, nu privată, a unui grup de intelectuali, din care, culmea!, pe față acum, făcea parte și dl. Andrei Pleșu, cum se vede și în fotografia din revista noastră, însoțită de legenda necesară.

Închei zicând că, din nefericire, în sufletul românului imparțial (bolnav de mentalitatea tranzacțională descrisă ca o doctrină tragică pentru români de către academicianul Răzvan Theodorescu), încă stă ascuns un drăcușor tranzacțional care determină și jalnicul liberschimbism cointeresat și slugărnicia față de Jupânul la Putere și practica lacomă a acestei slugărnicii, în favoarea coroanei – nu coroniței – de premiant întâi la concursul pentru răsplata jertfei patriotice, jertfă care te poate face și ministru al culturii la un președinte socialist, și ministru de externe la un președinte reprezentând o coaliție țărănistă-liberală-democrată și consilier prezidențial la… Traian Băsescu!

Iată, astfel, cum poți ajunge și omul deplin al tranzacționismului românesc. Dacă nu cumva studiile din Germania te pot ajuta să mai adaugi un plin la acest deplin și să te mai vezi o dată la Cotroceni!

Să mai spun că eu n-am fost disident, nici măcar privat; m-am zbătut pentru Programul de la Mic și Foarte Mic în favoarea ideii de cultură teatrală românească în context european.

În prima săptămână de la izgonirea mea din Teatrul din Sărindar, până și decorurile acestui Program erau distruse! Ministrul Culturii care a semnat și numirea noului director era dl. Pleșu! căruia, cu câteva zile mai înainte, îi adresasem o scrisoare la care n-a răspuns niciodată și în care îi pomeneam, cum am făcut-o și în acest pamflet cordial, Programul de spectacole pe care sigur le văzuse. Noul director, altfel un admirabil om de cultură și traducător excepțional din literatura franceză, n-a rezistat decât câteva luni în care primul act teatral, sau spectacol teatral, în direcția lui a fost o sfeștanie făcută de un preot din Tulcea, adus de un prieten vesel, tot scriitor, al noului manager, o sfeștanie când au fost stropite cu aghiazmă sala de teatru, scena și subscena, cabinele, culoarele, birourile, privățile, ca să piară, cum anunța Ziarul „Libertatea”, duhul necuratului. Eu eram Necuratul! Și acum fotografia.

Legendă (de la stânga la dreapta): Directorul teatrului, adică Necuratul, lipit de Necuratul dl. Pleșu, viitorul Ministru, atunci aflat în disidență privată, marele regizor Dan Pița, singurul care putea spune că a fost disident pe față, autorul a două filme interzise și amândouă mari filme, doamna Hăulică, dl. Dan Hăulică, viitorul vicepreședinte al Frontului Salvării Naționale, mai la tinerețe criticul acerb de artă de la „Scânteia” care îl făcuse praf pe formalistul Eugen Mihăescu (peste doi ani, amândoi, la curtea lui Ion Iliescu, artistul, consilier de imagine, criticul de partid, ministru UNESCO la Paris), marea actriță Ádám Erzsébet, interpreta recitalului Eminescu, marele pictor Viorel Mărgineanu (autorul decorului și cortinei Recitalului), atunci președintele Uniunii Artistilor Plastici, peste doi ani izgonit și tot ca și mine drept ceaușist înrăit.

În rândul de jos (de la stânga la dreapta): regizorul Dinu Cernescu, cel care abia îmi scrisese atunci: „îți voi fi recunoscător toată viața; eram la podea, tu m-ai ridicat și m-ai făcut din nou mare regizor” – cel care avea să ducă noaptea la Comitetul Central la Poarta C, după premiera Scrisorii pierdute, denunțul trimis dictatorului de marele actor, acela care strigase în sala luată cu asalt de aplauzele furtunoase: „nu pot să particip la o astfel de blasfemie” (tot Dinu Cernescu, pe care îl ridicasem de la podea, avea să publice în 26 sau 27 decembrie in „Adevărul” un articol în care îl denunța și el pe ceaușistul Săraru), soția d-lui Pleșu, și în spate, jos, soția mea și marea actriță Carmen Galin.

Cum ar veni, lumea românească!

Cum comentati?