Clipa

Biografii

Autor: Ana-Maria Păunescu • Rubrica: Poezie • Iul 2017  Printează acest articol

anamaria-paunescu1

Când adorm copiii, mor florile

de tei care până adineauri

Luceau la câte o fereastră de om mare.

Când plâng copiii,

se sting și ultimele felinare

Care până mai devreme ciripeau

simfonii de iarnă

În primăveri orfane.

Când zâmbesc copiii, se cutremură

Ultimul etaj al propriilor noastre copilării,

Într-o frumoasă și incandescentă simpatie,

Profund nostalgică și profund a nimănui.

Când cad copiii, cucuiul pe care nu l-am făcut niciodată

Crește până la durerea lor,

Ni se întoarce și ne face să îngenunchiem,

Uitați în calendarul fără pereche,

În fața suferinței lor

Și să îi găsim, fără loc de șovăială, leacul,

Când greșesc copiii, țipă la noi

vocea lor de la o zi,

Vocea care nu știa să spună mai mult

Decât atât: unde sunt? Voi cine sunteți?

Când visează copiii, suntem geloși și ne vrem în visul lor,

Să fim siguri că e un vis curat,

Să fim liniștiți că e un vis cu zâne și baloane de săpun

și mai ales să ne asigurăm

că săpunul din baloane

nu o să le intre în ochișori.

Când ne strigă copiii,

cad din gutuiul pe care

Nici măcar nu l-am pus în pământ

Cele mai coapte gutui ale lumii,

Care ni se rostogolesc

vestitor până spre tălpi,

Până spre brațe,

Până spre suflet.

Când se întorc copiii,

excursia care fusese a lor

Devine a noastră,

O confiscăm, o încarcerăm

Într-un glob steril de trecut viscolit.

Ca să colecționăm amintiri cu ei,

Din zilele în care un le suntem aproape.

Când reușesc copiii,

înflorește orhideea pe care,

La nașterea lor, am primit-o și am ofilit-o

Din oboseală și din amorțeli.

Când regretă copiii,

le facem loc în dicționare

Ca să inventeze definiții noi

pentru acele stări

Care nu li s-au potrivit,

Ca să inventeze o lume

Care să nu îi mai provoace la remușcare.

Când îmbătrânesc copiii,

începem să murim noi,

Puțin câte puțin,

Lăsându-le lor doar ce e bun:

un loc în calendar,

Un nume în buletin,

O urmă de îmbrățișare pe brațe,

O lacrimă de revedere pe chip,

Un amănunt nespus pe buze,

Un colț de cer nevăzut deasupra,

O poezie din tinerețe la rever

Și un adevăr banal în palme.

Când ne caută copiii,

Ne întoarcem.

De oriunde.

Și abia atunci

Povestea e liberă să se repete.

Pentru că vine seara,

Pentru că ei sunt tot copii

Și copiii dorm devreme.

Când adorm copiii…

Cum comentati?