Strict Standards: Declaration of Walker_Page::start_lvl() should be compatible with Walker::start_lvl(&$output) in /home/artliter/public_html/wp-includes/classes.php on line 1199

Strict Standards: Declaration of Walker_Page::end_lvl() should be compatible with Walker::end_lvl(&$output) in /home/artliter/public_html/wp-includes/classes.php on line 1199

Strict Standards: Declaration of Walker_Page::start_el() should be compatible with Walker::start_el(&$output) in /home/artliter/public_html/wp-includes/classes.php on line 1199

Strict Standards: Declaration of Walker_Page::end_el() should be compatible with Walker::end_el(&$output) in /home/artliter/public_html/wp-includes/classes.php on line 1199

Strict Standards: Declaration of Walker_PageDropdown::start_el() should be compatible with Walker::start_el(&$output) in /home/artliter/public_html/wp-includes/classes.php on line 1244

Strict Standards: Declaration of Walker_Category::start_lvl() should be compatible with Walker::start_lvl(&$output) in /home/artliter/public_html/wp-includes/classes.php on line 1391

Strict Standards: Declaration of Walker_Category::end_lvl() should be compatible with Walker::end_lvl(&$output) in /home/artliter/public_html/wp-includes/classes.php on line 1391

Strict Standards: Declaration of Walker_Category::start_el() should be compatible with Walker::start_el(&$output) in /home/artliter/public_html/wp-includes/classes.php on line 1391

Strict Standards: Declaration of Walker_Category::end_el() should be compatible with Walker::end_el(&$output) in /home/artliter/public_html/wp-includes/classes.php on line 1391

Strict Standards: Declaration of Walker_CategoryDropdown::start_el() should be compatible with Walker::start_el(&$output) in /home/artliter/public_html/wp-includes/classes.php on line 1442

Strict Standards: Redefining already defined constructor for class wpdb in /home/artliter/public_html/wp-includes/wp-db.php on line 306

Strict Standards: Redefining already defined constructor for class WP_Object_Cache in /home/artliter/public_html/wp-includes/cache.php on line 431

Strict Standards: Declaration of Walker_Comment::start_lvl() should be compatible with Walker::start_lvl(&$output) in /home/artliter/public_html/wp-includes/comment-template.php on line 1266

Strict Standards: Declaration of Walker_Comment::end_lvl() should be compatible with Walker::end_lvl(&$output) in /home/artliter/public_html/wp-includes/comment-template.php on line 1266

Strict Standards: Declaration of Walker_Comment::start_el() should be compatible with Walker::start_el(&$output) in /home/artliter/public_html/wp-includes/comment-template.php on line 1266

Strict Standards: Declaration of Walker_Comment::end_el() should be compatible with Walker::end_el(&$output) in /home/artliter/public_html/wp-includes/comment-template.php on line 1266

Strict Standards: Redefining already defined constructor for class WP_Dependencies in /home/artliter/public_html/wp-includes/class.wp-dependencies.php on line 31

Strict Standards: Redefining already defined constructor for class WP_Http in /home/artliter/public_html/wp-includes/http.php on line 61
Revista Clipa - Magazinul actualitatii culturale romanesti » Cronici Literatură » Despre ura literară (I)

Clipa

Despre ura literară (I)

Autor: C. Stănescu • Rubrica: Cronici, Literatură • Mar 2017  Printează acest articol

C. Stănescu

Ura, sentiment fundamental, se învață de mic: „De mic – scrie Dan Stanca în „România literară” nr.7/2017 – am fost îndoctrinat cu ceea ce însemna «lupta de clasă» și au trecut ani până când am reușit să mă limpezesc oarecum la minte. Lupta de clasă ascunde de fapt o realitate psihologică atroce, ca să nu spun de-a dreptul satanică: ura de clasă. Doctrina comunistă, deși mâzgălită pe hârtie de niște intelectuali, a servit în acest fel claselor de jos care-și legitimau dreptul la putere. Dictatura proletariatului, conceptul cel mai drag marxiștilor, a fost născocită, așadar, de niște intelectuali încrâncenați, dar care știau că există și o ultimă categorie socială care poate umple uriașul rezervor resentimentar al istoriei. Resentimente, frustrări, până la ură”. Autorul articolului a reușit, precum recunoaște, să se „limpezească oarecum la minte” și să se sustragă seducției pe care lecția urii încerca s-o exercite asupra lui de pe când era mic.

S-au cumințit, s-au ascuns ori au dispărut de-a binelea „intelectualii încrâncenați”, acei propagandiști ai urii de porunceală care i-au stârnit pe majoritatea frustraților vieții, nu toți săraci cu duhul, dar săraci pur și simplu – și nu din vina lor? Nici vorbă: asediul intoleranței și al urii continuă după „dictatura proletariatului” în forme atroce, unele necunoscute. Între acestea, nemuritoare, ura literară se vede și răzbate din fiecare colț al frontului literar din ultimii 27 de ani. Ea a pătruns și în Istoriile literare apărute între timp. Mari scriitori și intelectuali, între timp decedați, au fost în acești ani ținta valului de ură, dispreț și resentiment care cloceau sub capac pe respectivul „front”. E suficient să scriu numele unui savant ca Edgar Papu pentru ca ultimii ani din viața acestui mare erudit să întunece amintirea lui. Între multe alte vexațiuni îndurate sub tirul „intelectualilor încrâncenați” stăpâniți de ură să amintim doar izolarea totală, echivalentă cu o izgonire din cetate, în urma căreia marele erudit s-a aruncat, „sfidător”, în brațele unei publicații imunde în care însă el scria – sfântă mare naivitate! – despre… „albul la români”! Nu e singurul cosit de ura literară. A venit rândul altui mare erudit despre care am aflat din gura unui strălucit poet că „Marino minte și mort!”. Despre coloana vertebrală de tip „comunist” din opera lui Marin Preda, „coloană” descoperită de critici literari de frunte, am să tac: nu vreau să-i influențez pe cititorii – câți mai sunt! – ai marelui singuratic din Siliștea Gumești. Am înregistrat cu stupefacție la începutul anului ’90 în Sala Radio porunca vremii pe care un „intelectual încrâncenat” i-o arunca de la prezidiul adunării unui mare scriitor: „Să taci, Fănuș Neagu!”. Sunt și alte vorbe încărcate de ură și dispreț care nu mă lasă să dorm: vorbele unui mare poet și tot atât de mare detractor care la moartea lui Adrian Păunescu „regreta” că nu-i în țară ca să arunce în urechile concetățenilor săi că „Fără comunism și fără Ceaușescu, Păunescu n-ar fi existat; nimeni din generația mea nu l-a considerat pe Păunescu poet, ci doar un odios propagandist”. Săracul, tristul mare poet: acest important scriitor al nostru este, fără s-o știe, „orbit” de propria-i glorie, un „orfan” de generație sau o pasăre rătăcită de cârd considerându-se cum și este un mare poet: dar „unicul” mare poet. Nu-l îngăduie nici mort pe Adrian Păunescu în Panteonul său exclusivist în care domnește singur, nemuritor și rece ca un mort… Ura literară în care vanitatea unicității poruncește excluziunea pare iremediabilă, tot așa ca în cazul unui important critic literar a cărui ură nu-l iartă nici în postumitate pe poetul Nichita Stănescu. Asemenea „intelectuali încrâncenați” suferă cu toții de sindromul național al „poetului nepereche”, sintagma titlului suprem pus în circulație de nemuritorul G. Călinescu. Dacă ar ști ce-a produs pe piața literară calificarea lui probabil că ar fi retras-o. În fine, un precedent celebru al urii menite să discrediteze viața literară a unui mare scriitor ca Liviu Rebreanu: nu se pot uita rândurile scrise de poetul memorabilelor Cântice țigănești într-un articol menit să-l ucidă a doua oară pe autorul Gorilei.

Jan Davidsz de Heem, Cărți și pamflete, 1628

După revolta și întâmplările din 1989 explodează „marea răfuială”: eliberată și ieșită de sub obrocul „dictaturii proletariatului” care stabilea cu viclenie democratică procentajul admisibil de discreditare, ura literară își face azi de cap în numele dreptului nelimitat la opinie, la polemică și, mai ales, la pamflet și înjurătură. Un portret de speriat, negru și „dușmănos” îi făcea lui Nicolae Breban prăpăstiosul pamfletar și eruditul analist al romanului polițist universal, Mircea Mihăieș: „Omerta Breban” („România literară”, iunie 2015). Echivocă, punerea sub protecția „legii tăcerii” mafiote a prozatorului este și ilegală: cel puțin în Sicilia, ea a fost de mult abrogată și scoasă în afara legii… Ce nu mai este, dar a fost autorul Animalelor bolnave de odinioară văzut cu ochii înroșiți de o neobișnuită bucurie a urii ai pamfletarului său de ocazie? Nu mai este un „mare prozator” și nici n-a scris decât vreo „două romane și jumătate” ce abia „îi asigură” un locșor în istoria literaturii: „nu e mare prozator, dar a înălțat ura și resentimentul pe culmi neatinse în istoria recentă a României.” Rămas doar o „anexă voluminoasă” a unui „pseudonim ridicol și oximoronic”, directorul „înscăunat” al „Contemporanului” decade sub condeiul pamfletarului de serviciu în „fantoma” paradigmatică a unui pensionar al propriei reputații. „Fantomă” ce a mai bântuit lumea literară românească prin a doua jumătate din secolul trecut, secolul comunist, când un mare scriitor al vremii „cădea” fără să poată fi doborât la pământ de secera invidiei și a urii răzbunătoare a tovarășilor lui de condei și drum literar. Într-un pamflet ce a rămas celebru marele scriitor era somat și gonit să-și facă studiile: „Caliban, du-te la școală!” Un paradox comico-tragic face ca spre sfârșitul aceleiași ere comuniste, „ucigașul” în efigie al rivalului periculos de mai înainte să se fi reîncarnat într-un avocat turbat, și el scriitor, al acuzării din Plenara CC al PCR, care punea la zid romanul „Bunavestire” al scriitorului dizident Nicolae Breban: cum se întorc vremurile și cât de mult își păstrează ele actualitatea, în contra și în pofida calendarului mincinos! Pesemne că ura nici n-are calendar. Parcă aud acuzațiile din celebra Plenară cu demascarea scriitorului și a romanului său bolnav în termeni aproape identici cu cei folosiți acum ca și atunci, în vremea dictaturii comuniste și pe placul lui Nicolae Ceaușescu: cuprins de un „acces nazisto-comunist” – spune și sperie lumea Mircea Mihăieș la începutul verii lui 2015! – „volubilul peltic” Nicolae Breban, autorul unor „atrocități emanate de academicianul fără studii”, are o „ieșire descreierată” concretizată într-o „instigație la omor”; „după ce i-a amenințat cu moartea (împușcarea) pe Gabriel Liiceanu și Horia-Roman Patapievici, a taxat ieșirea descreierată drept o «metaforă». Nu, cetățene Breban – preia pamfletarul de azi formula egalității democratice consacrată de Ghilotina de la 1789! –, nu e nicio metaforă: e pură și simplă instigare la omor făcută de un ins cu identitate reală la adresa altor doi inși la fel de reali. Adică o faptă penală cum nu se poate mai clară. Și mai odioasă.” Odioasa faptă penală e descoperită și stabilită cu precizie erudită de un procuror cu ochi de vultur, martor ocular care vede din gura metroului ce se petrece pe vârful Omul sau pe Caraiman. Și aude, cu aparatul electronic de înregistrare, șuierul gloanțelor oarbe trase în cei atât de „condamnați” la moarte! Caragiale e mereu cu noi: „simț enorm și văd monstruos”… După stabilirea vinovăției, epitetele curg din butoiul ținut la dospit: „logoreic” și „abulic”, „turnător” și „consilier al unui tartor al Securității”, dedat la „josnicie” și „vulgaritate”, cuprins, în fine, de un „delir asasin”, „huliganul” e „terminat” din punct de vedere literar din pricina „intensei frecventări a unei leprozerii morale.” Demascat și vândut sub acest chip opiniei publice, „leprosul”, mare scriitor, n-are de ales decât să se apere fugind înapoi, în cărțile pe care le-a scris și în biografie, în istoria faptelor lui. Asupra cărora însă, cuprins subit de un sindrom amnezic, eruditul pamfletar tace mâlc: Omerta! Tace și trece cu ușurință bine socotită peste „extravaganța” pe care în timpul comunismului și-a îngăduit-o „iresponsabilul” Nicolae Breban – într-un acces de „paranoia”, desigur! – de a fi denunțat ca un veritabil dizident din interiorul puterii și al partidului său (!) celebrele „teze din iulie” ale dictatorului, cu urmările lor nefaste pentru cultura și literatura română. Acest act riscant și de mare curaj nu-i prinde bine pamfletarului și detractorului său de azi. Deși capital pentru biografia lui Nicolae Breban, îl trece cu vederea ca pe un „fapt divers” nememorabil. Nu-i prima și singura eroare cu premeditare dintr-un pamflet scris cu vădită plăcere și cu pofta nespusă a învierii marilor, spectaculoaselor „demascări” de altă dată, dinainte de 1989 la care, pesemne, nu i s-a dat prilejul să participe. Nu-i nimic, niciodată nu-i prea târziu, recuperează acum, ca și cum ar fi făcut-o atunci.

Continuare în numărul viitor

Cum comentati?