Strict Standards: Declaration of Walker_Page::start_lvl() should be compatible with Walker::start_lvl(&$output) in /home/artliter/public_html/wp-includes/classes.php on line 1199

Strict Standards: Declaration of Walker_Page::end_lvl() should be compatible with Walker::end_lvl(&$output) in /home/artliter/public_html/wp-includes/classes.php on line 1199

Strict Standards: Declaration of Walker_Page::start_el() should be compatible with Walker::start_el(&$output) in /home/artliter/public_html/wp-includes/classes.php on line 1199

Strict Standards: Declaration of Walker_Page::end_el() should be compatible with Walker::end_el(&$output) in /home/artliter/public_html/wp-includes/classes.php on line 1199

Strict Standards: Declaration of Walker_PageDropdown::start_el() should be compatible with Walker::start_el(&$output) in /home/artliter/public_html/wp-includes/classes.php on line 1244

Strict Standards: Declaration of Walker_Category::start_lvl() should be compatible with Walker::start_lvl(&$output) in /home/artliter/public_html/wp-includes/classes.php on line 1391

Strict Standards: Declaration of Walker_Category::end_lvl() should be compatible with Walker::end_lvl(&$output) in /home/artliter/public_html/wp-includes/classes.php on line 1391

Strict Standards: Declaration of Walker_Category::start_el() should be compatible with Walker::start_el(&$output) in /home/artliter/public_html/wp-includes/classes.php on line 1391

Strict Standards: Declaration of Walker_Category::end_el() should be compatible with Walker::end_el(&$output) in /home/artliter/public_html/wp-includes/classes.php on line 1391

Strict Standards: Declaration of Walker_CategoryDropdown::start_el() should be compatible with Walker::start_el(&$output) in /home/artliter/public_html/wp-includes/classes.php on line 1442

Strict Standards: Redefining already defined constructor for class wpdb in /home/artliter/public_html/wp-includes/wp-db.php on line 306

Strict Standards: Redefining already defined constructor for class WP_Object_Cache in /home/artliter/public_html/wp-includes/cache.php on line 431

Strict Standards: Declaration of Walker_Comment::start_lvl() should be compatible with Walker::start_lvl(&$output) in /home/artliter/public_html/wp-includes/comment-template.php on line 1266

Strict Standards: Declaration of Walker_Comment::end_lvl() should be compatible with Walker::end_lvl(&$output) in /home/artliter/public_html/wp-includes/comment-template.php on line 1266

Strict Standards: Declaration of Walker_Comment::start_el() should be compatible with Walker::start_el(&$output) in /home/artliter/public_html/wp-includes/comment-template.php on line 1266

Strict Standards: Declaration of Walker_Comment::end_el() should be compatible with Walker::end_el(&$output) in /home/artliter/public_html/wp-includes/comment-template.php on line 1266

Strict Standards: Redefining already defined constructor for class WP_Dependencies in /home/artliter/public_html/wp-includes/class.wp-dependencies.php on line 31

Strict Standards: Redefining already defined constructor for class WP_Http in /home/artliter/public_html/wp-includes/http.php on line 61
Revista Clipa - Magazinul actualitatii culturale romanesti » Cronica civilizatiei » Bucureștiul a crezut în puterea lacrimii

Clipa

Bucureștiul a crezut în puterea lacrimii

Autor: Prof. univ. dr. Ilie Bădescu • Rubrica: Cronica civilizatiei • Mar 2017  Printează acest articol

Prof. univ. dr. Ilie Bădescu

Romanul Ura din ochii vulpii, tocmai editat la prestigioasa casă de editură RAO, atestă forța creatoare a celui mai însemnat exponent al literaturii române la ceasul acesta, Maestrul Dinu Săraru. Lumea acestui roman nu mai este extrasă din universul perenității țărănești tragic ofensate în toată curgerea postmodernității, ci din mediul Bucureștiului. Care este nucleul romanului, ce forță epică mișcă personajele? Rama temporală a romanului este fixată într-o epocă de maximă agresivitate a ideologiei „marelui fals” întruchipat istoricește de orânduirea născută din ideologia bolșevică. Oricât de îmblânzită ar fi fost varianta național-comunistă a acestei ordini, esența ei în expresia falsului și a represiunii firescului se păstrase. Într-un asemenea context, miezul epic al romanului este un fenomen pe care îl numim printr-un cuvânt cumva uzat: emancipare. Ce înseamnă emancipare? Este ceva strict politic, ceva macro? Nu, este ceva care ține de interioritatea ființei umane pentru care folosim un termen și el destul de uzat: intimitate. Romanul descoperă pentru noi un lucru tulburător care repune pe treapta demnității situațiile și lucrurile evanescente, mai ales când acestea se așează într-o relație anagogică tocmai cu fondul sensibilității represate. Sânul pe un sfert dezgolit, răsfrânt peste pervazul ferestrei balconului al Vedetei de la Sărindar în rolul Margaretei, a electrizat sala fiindcă era un simbol al revoltei intimității represate, preschimbând sala de spectacol de la Sărindar într-un loc în care, cu fiecare seară de spectacol, Bucureștiul aclama suveranitatea intimității, ca pe o mare restaurație și o extraordinară eliberare. Acele momente s-au preschimbat misterios într-un vector insurecționar, într-un pachet de impulsuri pasionare prin care triumfa emanciparea sensibilității represate de un regim și o ideologie care falsificaseră viața. Nici o ideologie, nici o constrângere, nici o forță economică, nici o rațiune istorică n-ar mai fi putut da înapoi lucrurile: emanciparea devenise ireversibilă. Uscăciunea falsului, a deșertului ideologic se spulberase sub ploaia și vântul primăverii estetice a unui București salvat de la osificare. Bucureștiul literar și artistic (teatral) triumfase asupra marelui fals, cum îl va denumi într-o misivă a ei, Vedeta. Forța care a învins comunismul falsificator de suflete, ne spune romanul acesta, a fost Bucureștiul literar și nicidecum Bucureștiul industrial și financiar. Sânul acela de zăpadă răsfrânt peste pervaz într-un act din spectacolul Maestra și Margareta a declanșat un fior liric, o explozie de nostalgie florală comparabilă cu cea care a făcut splendoarea intimistă a secession-ului, a stilului 1900. Romanul este scris în stilul secession, iar desenele lui Mircea Dumitrescu readuc în actualitate romantismul popular al romanelor cu desene și decorații care au marcat belle-epoca începutului de secol XX. Totul este conceput în tonalitatea intimității îngânate de naturalețe și totuși adumbrită de sentimente mai tari, gata să irumpă. Așa este și ura din ochii vulpii, rod otrăvitor al vicleniei intelectualiste, insidios strecurată în mintea și ficații Marii Dirijoare, preschimbând orgoliul menirii înalte într-o perfidă neputință lăuntrică pentru care caută răspunzători în afara propriilor limite și astfel în cotloanele minții surescitate de trufie încolțește ura. Aceasta este ura din ochii vulpii. Trufia intelectualistă generează ură, preschimbă ochii minții în ochi de ură, și când eșecurile se înmulțesc îneacă totul în minciună de sine și ură pentru cei din jur tâlcuiți perfid ca fiind ei piedicile unei mari vocații, vicleană amăgire de sine. Este viclenia rațiunii ruptă de sensibilitatea inimii și aceasta face ravagii, aceasta a fost forța dezlănțuită împotriva celui ce-a crezut în puterea inimii, în rolul puterii sensibile, sufletești ca forță de emancipare și de triumf spiritual. Miezul acestei intrigi este: conflictul între vicleana trufie intelectualistă și sensibilitatea inimii. Forța sensibilității Vedetei, rațiunea coborâtă în inimă a Directorului fac dintr-un obiect precum berjera Biedermayer un personaj central. Romanul berjerei este tot atât de fascinant ca și romanul Vedetei, ca și viața personajelor tâlcuită în roman prin rolul altor personaje, cele care în literatura lumii au fost exponentele aceleiași insurecții a fondului sufletesc reprimat, a intimității alungate de uscăciunea marelui fals, fie că este vorba de pietismul unei ideologii dominatoare, sau de trufia unei închipuiri de sine, pe cât de încrezută pe atât de amăgitoare, ori de puritanismul fariseic al bunelor moravuri. Un lucru ce pare neînsemnat precum această berjeră, care nu întâmplător pare că nu-și „găsește locul”, e mutată de la sculptor la vedetă, de la aceasta înapoi la sculptor pentru a-și găsi în fine liniștea în salonul rațiunii contemplative, înalt înțelegătoare a Directorului.Vedeta de la Sărindar trece prin personajele Margaretei din Diavolul și Margareta, al Margueritei din Doamna cu camelii devenind pentru sine, pentru rolul propriei sale persoane, un personaj vremelnic pe scena propriei sale vieți. Directorul este el însuși un fel de Văzător prin noaptea istoriei, atras în chip tainic de adevăruri care țin de legea inimii, singura care ne poate apăra ori elibera din domnia marelui fals, al uscăciunii intelectualiste a unei ideologii mincinoase, fiindcă promite eliberarea omului și nu aduce deât reprimarea sensibilității, a celei mai curate intimități, intimitatea sincerității sufletești cu noi înșine și cu cei din jur. Amenințarea minciunii colective dar și a minciunii de sine ca în cazul Marii Dirijoare sunt luminate în vedenia profetică a Directorului care pune o trupă de teatru în slujba eliberării colective și individuale de robia marelui fals și aceasta aduce un ultim conflict care se îmbracă sintetic și simbolic forma vicleniei din ochii vulpii.

* * *

Personajele unui roman scris în tulburătorul stil secession sunt deopotrivă făpturi umane și lucruri aparent neînsemnate, precum este berjera care devine de-a dreptul personaj de parcă primele 60 de pagini ale romanului ar fi fost scrise pentru acest straniu jilț, o berjeră Biedermeier menită a sugera străduințele celor trei personaje, Vedeta, Sculptorul și Directorul, de a recompune un stil, o epocă, o atmosferă de sensibilitate diafană, de prezențe evanescente, de intrări și ieșiri discrete și totuși mixând voluptuosul cu luminozitatea posesivă. Acest straniu „personaj”, o berjeră, mișcată nu atât de mâini omenești cât de o dinamică ea însăși misterioasă a sentimentelor, face parte din cercul mic al teatrului de la Sărindar, dar și din cercul cel mare, care inclusese Bucureștiul, ba toată lumea artistică a Răsăritului, adeverită de gestul Damidovei, o celebritate a teatrului moscovit din epocă, urcându-se pe scenă și sărutând mâna Vedetei pentru rolul Margaretei din Maestrul și Margareta, pusă în scenă atunci la teatrul din Sărindar. Dar tot personaj este teiul de la Șosea pe a cărui ramură înflorită, marele actor, George Storin, o așează pe Maria Filoti repezindu-se împreună cu tot grupul de tineri s-o prindă în brațe dacă ar fi alunecat. Romanul combină cel puțin trei stiluri, secession-ul sensibilității nostalgice, luxuriantul descriptivism al interioarelor cu mobilier mai viu decât cel ce locuiește în ele, care și-a avut, într-o altă epocă, gloria sa prin descrierile balzaciene și călinesciene la noi, și cu stilul unei serii literare în care au strălucit la noi proza unui Sorin Titel, un mare scriitor bănățean, dar și romanul lui Oscar Wilde, Portretului lui Dorian Gray.

În partea a 2-a a romanului, prozatorul liric (fiindcă aceasta este dominanta acestui roman, e proză lirică) ne propune cheia pentru descifrarea acelui extraordinar eveniment emancipator care face din intimitate fenomen revoluționar, forță insurecționară; cheia este punerea în scenă a Doamnei cu camelii. Spectacolul acela a readus melodrama în rama unui manifest politic și astfel aflăm că mai puternică decât economia și decât finanțele pentru emanciparea unei lumi este literatura revoltei intimității reprimate, a fenomenului intim. Asta s-a întâmplat atunci și acel eveniment a ridicat lumea românească pe culmi de poezie și nostalgie, de strălucire și lirism incredibile. Lenin și Marx și Engels și Keynes și marii și micii dictatori erau minusculi toți, relegați unui minorat al istoriei, care prefigurează pulberea și pustiul lor. Fiindcă asta erau: pulbere și pustiu.

Cheia care deschide marele mister al fenomenului numit „teatrul din Sărindar” este devoalată de interviul din 1990 al Vedetei când răspunde intervievatorului ei: „o întreprindere ca Maestrul și Margareta a fost o luptă epuizantă nu numai cu cenzura, nu cu cenzura, cu acel funcționar de la Primărie, ci lupta cu o forță opresivă, impersonală, difuză, amestecată în aerul teatrului, în pereții lui. O luptă cu marele fals”. Nimeni n-a dat o mai adâncă interpretare la istoria emancipării lumii românești datorată Bucureștiului literar și teatral, în miez cu teatrul din Sărindar, decât această doamnă, această mare Vedetă a revoltei intimității represate.

Nu în ultimul rând, romanul aduce în fundal un personaj colectiv, teatrul însuși, în persoana morală a teatrului din Sărindar. Acesta se află într-o relație cu un alt personaj dintr-un al doilea fundal, o persoană morală pe care teatrul o cunoaște, Bucureștiul însuși. Teatrul pune în scenă, mai riguros spus, iese pe scenă sub forma sa manifestă: Spectacolul însuși, care, de fiecare dată, își propune să cucerească Bucureștii, adică să treacă cu totul în sufletul marelui personaj anonim, spre a-l impersona, a-i da sufletul lui. Acesta este înțelesul celor două mari intrări pe scenă a intimității represate și emancipatoare spre a salva Bucureștii de ascensiunea marelui fals, cum se va exprima Vedeta într-o misivă către Director, care într-un fel este chiar teatrul din Sărindar, sufletul lui. Dacă acel suflet n-ar fi existat, Teatrul ar fi fost o clădire moartă, recuzite și recuziteri fără suflet, încremeniți ca de o vrajă urâtă, de un blestem. Acesta este pericolul Marelui fals; el poate transforam o lume de oameni vii în fantome, în evanescențe spectrale, în umbre fără suflet. Bucureștiul a primit suflu de viață de la acel teatru fiindcă l-a învățat să-și recupereze intimitate, fondul intim, sensibilitatea sufocate de ideologii și sisteme, adică de false trăiri. De aceea, putem conchide grație acestui roman: Bucureștiul literar și teatral a învins marele fals al monstrului bolșevic. Victoria i se datorează fondului intimității revoltate, adică Bucureștiului literar și atistic și nu Bucureștiului industrial și financiar ca să-l cităm pe Ion Ghica. Desigur că există un dușman secund al acestui triumf care nu vine de la ideologia de afară, ci de la cea dinăuntru, ideologia intelectualilor închipuiți. Acest dușman este tot o ipostază a marelui fals și dă expresie maladiei chipului, închipuirilor, trufiei intelctualilor care se cred chemați la opere majore și ca atare nu acordă nici cea mai mică atenție așa numitelor proiecte minore, adresabile lumii mici, familiilor, perechilor de îndrăgostiți, dragostei de tip melodramatic chiar, ca și cea a Doamnei cu camelii. În fond, acest roman al lui Dumas fiul s-a luptat mai întâi cu acest tip de fals, care se numea atunci apărarea moravurilor. Istoria Franței sensibile datorează enorm triumfului literar al Doamnei cu camelii în fața domnului scorțos al cenzurii emanate din pretenția gardianului ideologic că apără „societatea” de ofensiva moravurilor ușoare, adică a initmității represate și care se precipitase să-și ia revanșa  sub forma romanului, a melodramei.

Vom face în altă parte o succintă prezentare a luptei melodramei cu marea cenzură pentru a demonstra că emanciparea vine de la fondul intim reprimat, nu de la ideologiile intelectualilor ori de la puterea banilor. Scriitorii care populau salonul Matildei, verișoara lui Napoleon al III-lea, erau toți săraci, credeau toți în puterea lacrimei și creau personaje care se disting nu prin suma de bani pe care o poartă în buzunar ori prin discuții cărturărești, ci prin lacrimi și respirări, oftături și concupiscențe.

* * *

Ce au comun, personajele-oameni cu personajele-lucruri, programul artistic al Directorului, cu berjera Biedermeier, cu Doamna cu camelii și cu romanul lui Bulgakov? Toate sunt exprimări ale aceluiași fenomen: insurecția fondului represat, a intimității disprețuite, alungate, atât la scara inșilor cât și la scara epocilor. Peste aproape 150 de ani, stilul Biedermeier, adică berjera care dominase trei saloane, Doamna cu camelii care înfruntase și învinsese cea mai temută cenzură de până la cea bolșevică, Teatrul din Sărindar etc., sunt ipostaze ale aceluiași fenomen major, emancipator. Insurecția fondului intim represat, a sensibilității ofensate, agresată de multiplele variațiuni ale marelui fals, măsoară puterea de ripostă a comunității omenești la ofensiva ucigătoare a uscăciunii. Teatrul din Sărindar a fost un pariu al inimii ofensate cu postulatul orașului fără suflet, cu ideologia care pretinde că orașul nu crede în lacrimi. Directorul acelui teatru a voit să verifice și să demonstreze că dimpotrivă Bucureștiul crede în lacrimi, ceea ce nu putuse adeveri marea literatură rusă, de la Block la Maestrul și Margareta, astfel că un regizor de geniu al Rusiei artistice a pus acea sentință teribilă în titlul unei cunoscute producții cinematografice rusești: Moscova nu crede în lacrimi. Iată, însă, contrariul: Bucureștiul crede în lacrimi, confirmând în chip neașteptat lozinca lansată de Director: „Astă seară veți plânge pe Sărindar”. Ca o paranteză voi aminti că această tehnică teatrală bazată pe lupta cu primejdia uscăciunii sufletești și deci cu marele fals va fi reiterată de Maestrul Săraru la Teatrul Național ca și cum ar fi spus ca altădată, doar că locul era altul: „Astă seară veți plânge la Național”. Și am plâns cu Draga Olteanu Matei, cu bocetul ei pentru Vulpenaru, în ritmul stilistic al Prohodului.

Cum comentati?