Clipa

Vibrând la o răsplată

Autor: Gl. bg. (r) prof. univ. dr. ing. Nicolae Rotaru • Rubrica: Laborator Artistic • Dec 2016  Printează acest articol

În Antichitatea greacă, poeții, filosofii, scriitorii erau mai puternici și mai de temut ca puternicii în armuri și susnicii administrației statale. Erau căci cultura nu era la îndemâna oricui, iar harul nici atât. Erau, de asemenea, fiindcă jucau rol de vox populi, care puteau adânci sau schimba din temelii democrația, acea invenție de conviviu participativ eminamente elenă.

Măi încoace, creatorii de literatură au urcat, dar au și coborât pe scara socială, dar au rămas personalități, ctitori de grai și civilizație, făurari de conștiințe.

Accesul la binefacerile (tehnice) menite să iuțească (dar să și lenevească mintea!), schimbările rapide și profunde în domeniul vehiculelor (și suporților) de tot felul, inclusiv pentru informație au sporit nivelul cunoașterii (dar a și uniformizat efortul căutării și găsirii). Așa cum televizorul a cam închis sala de cinema și de teatru, la fel și internetul (cu pivotului lui principal facebook et c-nie!) au atentat la romantismul foșnitor al raftului de bibliotecă.

Și totuși, scriitorimea a refuzat să se alinieze otova și necritic noului front numit IT, care a început să fabrice și să livreze o limbă păsărească a siglelor și acronimelor, atermenilor tehnici și prescurtărilor aiuritoare. Tânăr de mai mult timp, înregimentat limbii române și subordonat pe viață al cuvântului, ca poet-ostaș fără viață personală cum ar fi zis Nichita, fără cine știe ce nostalgii sau pulsiuni romantice, ci, dimpotrivă, cu clocotul de speranță și osteneala fără istov ale țăranului care sunt, vreau să cred că brazdele de cerneală pe care le trag pe ogoarele de alb foșnitor încă sunt folositoare ochilor și ochilor minții cimotiilor mele de vecinătate întru cutume și moșteniri, rezoneurii lecturii și părtașii risipei de bine pentru aproapele.

Amiază la sat, Nicolae Vermont, 1923

Am scris mult, ca ostașul care sunt, doritor să ajung la jinduita pace a izbânzii, la capătul ogorului presărat cu tranșee peste plutoanele de verde fertil. Am scris cărți convins fiind că această luptă mă va ajuta să scriu și Cartea. Cine știe care, una de lut, cum mi-a fost dat să-ncep. Cartea dintre arătură și polog, carte sapei și coasei, c artea alor mei mutații în lut, rânduiți în pădurea de cruci a satului de sub sat. Cartea datorie, omagiu, închinare. O biblie a țăranului. Cetate de volume, plachete, cărticele, strânse laolaltă de-aceeași idee și voință: mai binele colectiv.

Azi toamnă, doi dintre pruncii mei de mucava și țărână rurală muntenească au fost răsplătiți cu trofeul de frumoasă aură a rodului acordat de Fundația Națională pentru Civilizație Rurală „Niște țărani”, croită și zidită de inconfundabilul prozator rubato al epicii noastre, scriitorul Dinu Săraru. Am avut, astfel, confirmarea blagiană a localizării nașterii veșniciei, dar mai cu seamă m-am convins că meșterul vorbirii tâlcuite și tăioase și al scrisului cu gust de ambră, dar și de cucută din lumea antică n-a murit. Sufletul de humă vie, ca la o așteptată Înviere, pulsează, iar eu îi simt seva de rodire și mă bucur să-i ajut, după puteri drumuirea spre doritul mâine mai însorit, mai pașnic, mai fertil și mai românesc.

Cum comentati?