Clipa

„Români și români buni”

Autor: Vartan Arachelian • Rubrica: Restituiri • Dec 2016  Printează acest articol

Vartan Arachelian

1 iunie 1931, constănțeanul Arșavir Acterian, mutat de-acum cu întreaga sa familie în Capitală, secretar de redacție la „Vremea”, trimitea o carte poștală având inscripționată identitatea revistei, către profesorul de franceză Octav Șuluțiu, Brașov, Lunca Plăeșului nr. 6: „Dragă Octav, Te rog din partea lui Titi Donescu (redactorul publicației de dreapta – n.n.) să ne scrii un articol despre Mircea Eliade pentru un număr închinat în bună parte lui și în care se va arăta ce fel de om încearcă a se compromite prin comunicatul oficial în care M(inisterul).E(ducației). e categorisit pornograf. Vezi să putem primi până miercuri seară.”

Și a doua, mijlocul lui septembrie, probabil, 1937: „Dragă Octav, Am o însărcinare din partea «Vremii» să te previn că pe 3 octombrie e comemorarea a 35 de ani de la moartea lui Émile Zola și, în consecință, ca titular al cronicei franceze, să ne scrii ceva pentru foiletonul de jos al paginei cu «fapte și idei». Am ține să te avem pentru numărul ce vine, deci să primim articolul pe luni, marți. Altfel tot să ne trimiți, căci avem de gând să publicăm în vreo câteva numere, diferite «poziții» față de Zola. Cu aceeași dragoste, Arșavir.” În sfârșit, o nouă „misivă Arșavir” către același Octav Șuluțiu, la Liceul Andrei Șaguna, Brașov. Arșavir tot la „Vremea”, destinatarul tot profesor, data: 26 febr 1936: „Dragă Octav, De vreo câteva săptămâni îmi propun în fiecare zi să-ți scriu, dar dorința n-a devenit eficientă decât astăzi cum desigur – prin bunăvoința poștei – o constați. Voiam să te întreb dacă ai primit cartea lui Haig (fratele lui mai mic – n.n.) pe care ți-am expediat-o la aceeași adresă cu această cartă? Sunt curios pentru că unele cărți, de mine expediate, la alte adrese, n-au parvenit. Totodată te întreb dacă poți să-mi plasezi un «Elogiu al Războiului» ( ca mod de salvare creștină) la «Familia»! Știu că mi-ai cerut odată, ce zici? E vorba de un eseu refuzat de «Vremea» care e pacifistă. E ceva mișto. (adăugat cu creionul – n.n.). Te sărut, Arșavir. Căp. Preoțescu 22 Buc.” Amote! (adică pe armenește, vocea mamei armene: Rușine!)

Ce putea să fie mișto într-un elogiu al războiului? Greu de spus. Mai mult decât atât, discipolul lui Nae Ionescu încercând să se scuze – ca mod de salvare creștină cădea în propria sa trapă. Mărturisesc că n-am căutat eseul cu pricina – de va fi găsit vreun debușeu, dar am fost încântat să citesc alt eseu al lui Arșavir; în revista „Ideea Românească” – eseul Despre originea lui Mihai Eminescu. Redactorul șef era Pavel Costin Donescu, fiul primarului Capitalei. Peste ani, când regimul comunist îl va băga pe Arșavir la gherlă, revista aceasta va fi socotită ca funcționând atunci ca un cuib legionar. Așa să fi fost? Eseul pe care vi-l semnalez probează dacă nu contrariul, oricum altceva. Sau ar trebui să ne întrebăm de ce e luat la pachet dreapta românească împreună cu derivatul ei, care a luat-o pe miriște, mișcarea legionară!?

Arșavir, născut în 1907, nu împlinise încă treizeci de ani, când publica acest eseu din care vrem să reținem aici o mărturisire care îl explică, dar mă explică, laolaltă, cred, cu mulți alți romanahai care am încâlcat consemnul părintesc de a ne ține departe de politica țării: să nesocotim avertismentul matern – menk odarenk (adică: noi suntem străini!). Iată ce scria în subsolul eseului publicat în noiembrie 1935, viitorul deținut politic al regimului comunist, Arșavir Acterian: „Nu din spirit de arătoșenie armenească, nici din nevoia de a fi socotit ceea ce poate nu sunt, am scris acest studiu, ci ca să-mi clarific – pe cât se poate – o problemă. Nu m-am simțit niciodată străin sau desrădăcinat în această țară ci numai fără de rădăcini adânci în acest univers. Eu nu știu de câte compromisuri și trădări sunt capabil, ca să afirm sus și tare și definitiv o situație a mea, o năzuință, o credință. Nu e mai puțin adevărat că ceea ce spun în acest studiu, e ceea ce cred cu adevărat. Asta ca justificare – dacă e nevoie.” Și iată, exprimat cât se poate de exact, în rândurile următoare, nu doar temerea care mi-a însoțit toată viața – ca o umbră vinovată – numele. Și anume că pot fi confundat cu altul, așa cum desena Nae Ionescu concetățenilor nu doar de altă etnie o umbră asemănător de culpabilă: „Profesorul Nae Ionescu susținea acum vreo cinci ani într-o polemică, în ziarul «Cuvântul», făcând o subtilă distincțiune între români și buni români, că un român care nu simte și nu făptuiește românește, încetează de a lucra activ și efectiv pentru adevărata istorie românească. Sunt în acest sens români înstrăinați, care tulbură și încurcă Istoria, după cum, cred eu, sunt români, străini de origine sau chiar străini pur și simplu, care se integrează minunat în spiritul adevărat al istoriei românești. Firește că aprecierea și cântărirea românismului oamenilor care împânzesc acest pământ hotârnicit de Tisa, Nistru, Dunăre și Marea Neagră, nu este tocmai ușoară. Orice socoteală va trebui să rămână aproximativă, orice judecată e blestemată să fie relativă, în acest imperiu în care avem posibilitatea să ne îndoim de existența lui Dumnezeu, singurul absolut. Nu putem preveni cataclismele când ele sunt să se producă, nu putem ocoli indefinit moartea cărei îi suntem sortiți. Nu poți ști odată pentru totdeauna din ce colț de suflet va țâșni veninul. Va trebui să pipăi într-una, fără să fii prea sigur de intuițiile tale, de siguranțele tale, de convingerile tale. Presupunând că vezi clar și nu dai greș făptuind, poți fi stropit, în mod neașteptat, de propriul tău păcat. Aveai darul punând mâna pe o creangă, s-o umpli de sevă primăvăratecă, s-o înverzești, și iată că într-o bună zi creanga pe care ai pus mâna s-a uscat, a putrezit. De aceea nu știu până la ce punct dazeterminarea și eliminarea tuturor elementelor străine de neamul românesc este posibilă. Și nu știu nici dacă asemenea probleme își pot găsi o definitivă dezlegare în istorie…”

Superb eseu! Nu doar stilistic, dar, mai ales, sub raportul atitudinii și al demonstrației autorului. Să ne amintim în ce context și cu cine, în fapt, polemiza Arșavir Acterian: cu ideile rasiale în plină ascensiune promovate de către propaganda hitleristă, ca o justificare a Holocaustului aflat în proiect. Și în al doilea rând, unde publica el acest eseu, chiar într-o revistă de dreapta (care, nu peste mult timp, avea să fie stigmatizată ca extremă…), iar personalitatea împotriva căreia era îndreptată argumentația nu era alta decât a profesorului Nae Ionescu, a cărui fascinație atrăgea în câmpul său magnetic o întreagă generație de intelectuali. Da, puțini dintre ei s-au putut sustrage influenței sale – vorba unui istoric nonagenar azi – nebuniei legionare care bântuia România anilor treizeci. Chiar subiectul acroșat de Arșavir Acterian, originea lui Mihai Eminescu, nu era o alegere întâmplătoare; Eminescu era revendicat de dreapta naționalistă, ca părintele-fondator al acestei direcții politice. Distincția pe care Arșavir o opera între „români și buni români” se înscria în domeniul meritocrației, al valorilor dovedite prin talent și perseverență și nu al apartenenței etnice trecute în buletinul de populație al timpului: „Nimeni nu-i contestă astăzi românismul lui Mihai Eminescu. Pe vremuri însă, când Eminescu asuda în redacția «Timpului», să-și câștige pâinea, scriind acele lucide articole politice, înfierând politica (celor) care guvernau țara, cel mai mare poet al acestui neam era deseori necăjit de afirmațiile pe care le lansau cu răutate adversarii săi de la «Românul». În focul polemicii, Mihai Eminescu căpăta când o origine bulgară, când una armeană, când una evreiască. Iată ce găsim într-un manuscris al poetului: «Tot ce pomenește despre originea mea sunt pure minciuni iscodite de fantezie bolnăvicioasă, precum și trebuie s-o aibă un redactor al Pseudo-Românului. Singura invenție pe seama mea, dar având o umbră de probabilitate e că aș fi armean de origine, un lucru care nu m-ar mira deloc, deoarece armenii sunt mai vechi decât Dragoș al Maramureșului. Dar chiar această supoziție e gratuită; se bazează pe faptul că sunt originar din Botoșani. Colonia armeană e din secolul al treisprezecelea.»”

În sfârșit, dar nu în ultimul rând, Arșavir Acterian, după ce începuse eseul cu o aserțiune categorică – „nu încape nici o îndoială că Mihai Eminescu a fost român din creștet până-n tălpi, român fără pată, român curat” – el încheia rotund amintind că nu există nici o legătură meritocratică între originea etnică a unor iluștrii contemporani și românismul lor: „Întreaga sau parțiala sa defunctă străinătate (a lui Eminescu – n.n.) nu-l putea împiedica de la această chemare, după cum pe Nicolae Iorga nu l-a împiedecat să gândească și să facă ce a făcut, numai pentru că în el curge și sânge grecesc, și așa cum pe Henri H. Stahl – ca să luăm un exemplu printre tinerii serioși – îl exaltă mai mult decât orice pasiunea lui pentru realitățile românești, reușind să vadă și să pună în lumină lucruri pe care mulți români de baștină abia le bănuiesc.”

(Fragment din volumul Numele și umbra, editura RAO, 2014.)

Cum comentati?