Strict Standards: Declaration of Walker_Page::start_lvl() should be compatible with Walker::start_lvl(&$output) in /home/artliter/public_html/wp-includes/classes.php on line 1199

Strict Standards: Declaration of Walker_Page::end_lvl() should be compatible with Walker::end_lvl(&$output) in /home/artliter/public_html/wp-includes/classes.php on line 1199

Strict Standards: Declaration of Walker_Page::start_el() should be compatible with Walker::start_el(&$output) in /home/artliter/public_html/wp-includes/classes.php on line 1199

Strict Standards: Declaration of Walker_Page::end_el() should be compatible with Walker::end_el(&$output) in /home/artliter/public_html/wp-includes/classes.php on line 1199

Strict Standards: Declaration of Walker_PageDropdown::start_el() should be compatible with Walker::start_el(&$output) in /home/artliter/public_html/wp-includes/classes.php on line 1244

Strict Standards: Declaration of Walker_Category::start_lvl() should be compatible with Walker::start_lvl(&$output) in /home/artliter/public_html/wp-includes/classes.php on line 1391

Strict Standards: Declaration of Walker_Category::end_lvl() should be compatible with Walker::end_lvl(&$output) in /home/artliter/public_html/wp-includes/classes.php on line 1391

Strict Standards: Declaration of Walker_Category::start_el() should be compatible with Walker::start_el(&$output) in /home/artliter/public_html/wp-includes/classes.php on line 1391

Strict Standards: Declaration of Walker_Category::end_el() should be compatible with Walker::end_el(&$output) in /home/artliter/public_html/wp-includes/classes.php on line 1391

Strict Standards: Declaration of Walker_CategoryDropdown::start_el() should be compatible with Walker::start_el(&$output) in /home/artliter/public_html/wp-includes/classes.php on line 1442

Strict Standards: Redefining already defined constructor for class wpdb in /home/artliter/public_html/wp-includes/wp-db.php on line 306

Strict Standards: Redefining already defined constructor for class WP_Object_Cache in /home/artliter/public_html/wp-includes/cache.php on line 431

Strict Standards: Declaration of Walker_Comment::start_lvl() should be compatible with Walker::start_lvl(&$output) in /home/artliter/public_html/wp-includes/comment-template.php on line 1266

Strict Standards: Declaration of Walker_Comment::end_lvl() should be compatible with Walker::end_lvl(&$output) in /home/artliter/public_html/wp-includes/comment-template.php on line 1266

Strict Standards: Declaration of Walker_Comment::start_el() should be compatible with Walker::start_el(&$output) in /home/artliter/public_html/wp-includes/comment-template.php on line 1266

Strict Standards: Declaration of Walker_Comment::end_el() should be compatible with Walker::end_el(&$output) in /home/artliter/public_html/wp-includes/comment-template.php on line 1266

Strict Standards: Redefining already defined constructor for class WP_Dependencies in /home/artliter/public_html/wp-includes/class.wp-dependencies.php on line 31

Strict Standards: Redefining already defined constructor for class WP_Http in /home/artliter/public_html/wp-includes/http.php on line 61
Revista Clipa - Magazinul actualitatii culturale romanesti » Restituiri » Toamna pătimirii noastre (II)

Clipa

Toamna pătimirii noastre (II)

Autor: Vartan Arachelian • Rubrica: Restituiri • Dec 2016  Printează acest articol

Vartan Arachelian

Continuare din numărul trecut

La începerea războiului, rampele de lansare a știrilor care să intoxice opinia publică românească erau destul de puține. Berlinul și Viena dețineau aici doar două publicații în limba germană – „Rumänischer Loyd” și „Bukarester Tageblatt” – publicații anodine și cu interes doar pentru cei de formație și de cultură germană. (De altfel, publicația din urmă – singura autorizată să apară multă vreme după ocuparea Bucureștilor – avea să-și „câștige” o rușinoasă faimă.) Odată cu începerea războiului, atitudinea agresivă a celor două gazete împotriva intereselor românești deveni brutală, făcându-le indezirabile chiar legilor țării în care apăreau. Știri – cele mai adeseori trucate la Berlin – despre mersul războiului erau publicate alături de comentarii menite să învenineze relațiile noastre cu aliații potențiali ai României. Astfel, „Bukarester Tageblatt” fabrica pretinse cereri ale Rusiei, încercând să sperie opinia publică românească de o eventuală alianță cu vecina noastră din răsărit. Insolența acestor publicații creștea într-o asemenea proporție, încât multe condeie se simțiră obligate – în ciuda neutralității noastre – să le avertizeze public. Printre ele se afla și pana nervoasă a lui Nicolae Iorga: „Legea ne permite a pedepsi și expulza pe cei care aduc astfel de atingeri mândriei țării și astfel de pierderi intereselor ei. Noi suntem încă cea mai larg ospitalieră țară din lume. Ne mulțămim și de astă dată a atrage serioasa atenție a redactorilor respectivi asupra unor purtări intolerabile, care în Germania, din partea unor străini, ar avea aceste urmări suprimarea gazetelor și expulzarea redactorilor ei – n.n.. Iar dacă nu vor părăsi acest ton, ne vom adresa guvernului.”

Cititorul va înțelege lesne, desigur, că acest avertisment nu putea face ca întinsa întreprindere străină intereselor noastre să-și înceteze activitatea și să închidă baierele sacului cu bani. Dimpotrivă. Se înființă, cu bani mulți, sucursala agenției berlineze de presă Wolf la București sub numele de Iversen. Noua agenție telegrafică se ocupa, se înțelege, cu furnizarea, răspândirea și publicarea de știri telegrafice, reale sau contrafăcute, favorabile Puterilor Centrale. Aceste știri puteau rămâne literă moartă dacă presa bucureșteană nu le-ar fi preluat. Mărcile germane și coroanele austriece făceau pârtie în paginile ziarelor. Sistemul era simplu și deseori eficient: Agenția Iversen angajase pe ascuns câte un redactor sau reporter de la aceste ziare cu singura obligație de a strecura știrile sale în coloanele gazetei unde lucrau. Serviciile erau tarifate cu aceeași manie a ordinii germane: știrile folosite numai din sursă berlineză aveau un preț mai mare dacă apăreau prin excluderea celor favorabile Antantei.

Duminică după infern, Vartan Arachelian, Editura RAO, București, 2006

Toamna pătimirii noastre, Vartan Arachelian, Editura RAO, București, 2006

Cum se zice, începutul e mai greu, apoi totul merge de la sine… Mai ales după intrarea Italiei în război alături de Antantă, de frica imitării acestui gest de către România, banii, care niciodată nu miros, încep să se scurgă de la Berlin și Viena mai numeroși spre București. Și la zăngănitul acestor monede calpe, din nefericire, multe porți și multe suflete li se vor deschide. Căci nu e suficient doar să bați ca să ți se deschidă, ci mai e nevoie și de disponibilitatea de a săvârși o trădare. Și s-au găsit și la București astfel de disponibilități…

x

Într-o luptă fără sorți de izbândă, sublocotenentul Tăslăuanu lăsă baltă frontul – și ca el toți cei care încercau să-l țină – și o luă razna prin codru. După ce orbecăi pe potecile pădurii, se întâlni, în sfârșit, cu un superior căruia îi îndrugă verzi și uscate despre infernul în care se aflase și din care acum avea ordin de retragere. „Ce ordin de retragere?” – îl întrebă acesta încruntându-și sprâncenele și uitându-se ironic la sublocotenent. Tăslăuanu ghici repede ce nu-i plăcu superiorului și se corectă repede: „Pardon, ordinul de grupare nouă”. „Așa da, bine, foarte bine. Nu mai întrebuința cuvântul acela nenorocit…”

Dacă vorbele puteau crea o aparență liniștitoare despre mersul războiului, ele erau însă incapabile să mistifice realitatea psihologică a trupei și cu atât mai puțin starea fizică a oamenilor. Într-o dimineață, pe un frig tăios, când cătanele se dezbrăcau, în sfârșit, ca să se primenească, Tăslăuanu văzu busturile soldaților numai o rană și carne vie. Erau mâncate de păduchi. Atunci înțelese cât de greu e blestemul pe care de atâtea ori îl auzise: „Mânca-te-ar păduchii!“ Unul dintre soldați, când își lepăda ceea ce cu îngăduință se putea numi o cămașă murdară, a rupt și crusta de sânge închegat, iar pe cămașă mișunau straturi de păduchi, unii peste alții. Oamenii se prăbușeau în cea mai neagră mizerie, înfățișarea lor era de plâns. Unul era ca o sperietoare pusă la capătul pământului ca să alunge ciorile. Mantaua era numai flenduri, sub ea se vedea o fustă de catifea verde cu dantele albe pe la poale. Dantelele erau murdare de noroi și se târau după el. Într-un picior avea o cizmă, cu tureatcă de postav, iar celălalt picior era învelit într-o piele crudă de vițel. În loc de tunică, se zărea după zdrențele mantalei un caftan evreiesc retezat la brâu, de sub care ieșeau floacele unei bundițe. În cap avea o cușmă întoarsă și găurită de-o pereche de gloanțe. Fața-i era năpădită de o barbă și de mustăți încleiate de urmele unei ciorbe mâncate cam de-o săptămână. Nu numai ciorba devenise o amintire aninată grețos de barba acestui soldat, dar chiar și pâinea. Nu se poate spune însă că situația stomacului soldatului din tranșeea de vizavi era mai fericită. Dimpotrivă. Ca într-un vis în care singura logică este lipsa ei, Tăslăuanu văzu, în dimineața acelei zile friguroase de noiembrie, o scenă pe care n-avea s-o uite niciodată. „Credeam că visez. Ce mi-a fost dat să văd?! În pâcla deasă, pe întregul front, ruși amestecați cu soldați de-ai noștri, uitându-se unii la alții, amenințându-se cu baionetele pe arme, stând de vorbă și smucindu-se unii din mâinile celorlalți. În jnepeniș, lângă groapa de serviciu a ofițerilor, săpată de mine înainte cu trei zile, un șir de soldați de-ai noștri trântiți pe jos, claie peste grămadă, bătându-se și împingându-se de la pâinile destinate Companiei a 12-a, puse în dosul șanțului spre a fi împărțite. Lupta fiarelor flămânde pentru pâine a durat câteva secunde. Pe urmă i-am văzut ridicându-se, aruncându-și armele pe umăr sau ținându-le la picior și uitându-se unii la alții. Toți aveau în mână câte o bucată de pâine din care mușcau, căscându-și larg fălcile și mestecând îmbucăturile cu o poftă de animale lihnite de foame. Mâncau, se încruntau unii la alții speriați și se tânguiau românește – căci între inamici erau și români de peste apă – care veniseră cu gândul să se predea… Dacă n-ar fi fost pâinile, cred că s-ar fi făcut un măcel strașnic. Așa, rușii, când au zărit pâinea albă cu coaja rumenită, flămânzi și înghețați de frig cum erau, au năvălit asupra noastră. Ai noștri, văzând că dușmanul le ia pâinea, au ieșit repede din șanțuri să o mântuie sau să o împartă cu dușmanii. Iată cum pâinea, sfânta pâine, nu împacă pe oameni numai în formă de cuminecătură la altarul Domnului, ci și pe câmpul de luptă. Țăranii, care acasă la ei, fie în Rusia, fie în alte țări, muncesc cu sudori și sânge până văd spicul de aur al grâului copt și din care se hrănesc boierii, pe câmpul de luptă au uitat de poruncile stăpânilor, care i-au adus să se omoare unii pe alții, și s-au împăcat în fața pâinii. Pâinea muncită de brațele lor i-a făcut frați… Unii care rămăseseră cu pâini întregi le-au împărțit frățește cu prizonierii care i-au tratat cu tutun.”

Desigur, și înainte și după această scenă, se petrecuseră astfel de acte de fraternitate între cei declarați de alții drept inamici. La aripa dreaptă, de exemplu, putea fi văzută, după împărțirea pâinii, târguiala luării în prizonierat; era o formă naivă, dacă vreți, de isprăvire a războiului, dar cât de omenească! „Să vă predați și voi, ne predăm și noi – și gata!” Glotașii începură să aducă ruși, iar rușii să-i ducă pe glotași. Un ardelean de prin părțile Sălajului fu văzut îmbrățișând pe un soldat în uniforma armatei țariste: erau doi vechi prieteni, tovarăși de ciobănie de peste Nistru. Peste o zi un altul s-a înapoiat cu un rus; amândoi cu armele pe umăr. Glotașul spunea că l-a găsit pe celovec singur într-un tranșeu, s-au ospătat prietenește, au tras un pui de somn, pe rând, ca să nu fie surprinși, și spre ziuă au pornit-o spre tranșeele ocupate de glotașii ardeleni.

Altfel, omul aflat în focul luptei devenea posedat de brutalitate și de un egoism feroce. „Necazurile și mizeriile te fac să-ți dorești moartea, dar când stai în fața ei, când seceră viețile în jur de tine, blestemul de-a trăi – căci acest instinct în luptă e cel mai mare blestem – îți dă noi puteri și te silește ca pe-o păpușă să te mântui, numai pe tine, de s-ar prăbuși lumea întreagă… În egoismul fiecărui individ, în acele clipe, vedeam un fel de întrecere între izvoarele de primenire, de întărire ale vieții. Eu să scap, căci eu sunt mai isteț, mai tare, mai bine înzestrat și deci mai chemat să perpetuez speța omenească – așa mi se părea că argumentează fiecare suflet… Nu știu ce diavol din mine mă făcuse filozof, apologist al egoismului.”

Desigur că în meditațiile lui Tăslăuanu erau și reminiscențe din lecturile din Schopenhauer și Bergson, era și ceva din disperarea și greața existențială a omului înecat în sângele carnagiului, dar, neîndoios, și conștiința inutilității prezenței sale în absurdul joc al războiului. Vidul sufletesc și sila de viață topiseră carnea de pe el. Nu fu greu să-i convingă pe mai-marii lui că trebuie trimis în refacere. Luă astfel drumul casei, al Sibiului său atît de drag și familiar. Dar după prima rază a bucuriei pe care îndeobște o trăiește pribeagul reîntors la vatra părintească, intră și el în starea de moarte lentă și chinuitoare pe care o trăia Ardealul așteptînd.

Nu, nu mai putea rămâne în Ardeal. Jalea și durerea îl sufocau. Reîntoarcerea pe front i se părea și mai tragică. Ajuns pe Valea Cernei, la Mehadia, în sanatoriu, gândul tainic de a trece munții începu să capete contururi. Hărți, busola, carabina, conserve pentru drum, toate acestea fură îngrămădite în rucsac. De câteva zile vorbea pentru oricine avea chef să-l asculte că va lipsi o zi din sanatoriu, răstimp în care va fi plecat la vânătoare de căprioare. Cu noaptea în cap porni. În cazul unui eșec, știa că-l așteaptă plutonul de execuție. Dar nu mai putea. Orice întârziere echivala cu o dezertare de la obligațiile neamului său, orice amânare era o lașitate pe care n-o putea răscumpăra vreodată. Lecția aspră a războiului îl ajută să ajungă cu bine pe vârful acoperit de zăpadă unde era frontiera. Îi era greu, nespus de greu să se rupă de Ardealul moșilor și strămoșilor săi. Privirile i se pironiseră departe și gândul că poate nu va mai vedea niciodată pământul sfânt al Transilvaniei îi paraliza voința. Apoi, într-un târziu, porni încet de-a lungul frontierei până zări un sat și găsi o potecă. La pichetul din satul Podeni se predă grănicerilor români. Era o umbră de om, îmbrăcat în hainele împărăției, cu medalia senilului împărat Signum laudis aninată sub reverul tunicii. Pentru grănicerii români, care aveau să-l escorteze prin Turnu-Severin spre București, părea un om sfârșit. Doar zâmbetul mijit a speranță lăsa să se vadă că viața nu-și secase izvoarele în acest trup istovit: „Sunt în țara românească, dar trăiesc cu sufletul tot în Ardeal, și aștept… aștept mereu să aud goarnele sunând și să mă ântorc, viu sau mort, acasă, în România Mare…”

Când frângea șirul acestei ultime fraze din jurnalul său, era în mai 1915. Trecuseră luni de-atunci, dar România nu începuse încă să-și urmeze destinul. Așteptarea – căci și ea poate ucide – continua să îmbolnăvească sufletele, să clatine conștiințele…

De bună seamă că, atunci, Octavian C. Tăslăuanu, murmurând versurile lui Goga, avea să dea un înțeles special poemului-bocet Fără țară, scris de poet departe de spațiul Ardealului său natal:

„Eu sunt o lacrimă târzie

Din plânsul unei mii de ani,

Sunt visul care reînvie

La vetrele celor orfani.

Sunt o mustrare călătoare

De pe tărâmuri fără glas,

Și dintr-o lume care moare

Sunt strigătul ce-a mai rămas.”

Un astfel de strigăt, în România, care continua să rămână în neutralitate, avea să fie rapida tipărire a jurnalului de pe frontul galițian al lui Octavian C. Tăslăuanu: Trei luni pe câmpul de război.

P.S. Cititorul interesat de mai mult din Marele Război al României Mari îl invit să citească cele două volume publicate de mine acum patruzeci de ani, în timpul directoratului profesorului Valeriu Râpeanu, la Editura Eminescu – Toamna pătimirii noastre și Duminică după infern – și reeditate la Edirura RAO în 2004.

Cum comentati?