Clipa

Noica în oglinda lui Cioran

Autor: C. Stănescu • Rubrica: Cronici, Literatură • Dec 2016  Printează acest articol

C. Stănescu

Nu știu cu ce decizie judecătorească s-a încheiat – dacă s-a încheiat! – dezbaterea din jurul „averii” și moștenirii lui Emil Cioran: averea filozofului amărăciunii constă în cărți și articole, unele rătăcite în reviste. Pe seama acestora din urmă filozoful și editorul Gabriel Liiceanu a dezlănțuit prin anii 96 o veritabilă vânătoare de pirați: „pirați” care găseau, ca regretatul Nicolae Florescu, articole rătăcite. Unul dintre aceste articole îngropate într-o revistă din Paris se intitula Razne, iar Nicolae Florescu a făcut imprudența să-l publice în „Jurnalul literar”. Luând-o oarecum razna, filozoful G. Liiceanu a făcut plângere la poliție cerând pedepsirea vinovatului care atentase la moștenirea lui Cioran și la titlul de legatar universal deținut probabil de editorul cu același nume. Să asmuți poliția asupra cuiva pentru curajul de a-l publica pe Cioran e un simptom și un semnal al pericolelor la care noua libertate de expresie te expune. Ce vremuri… Mai încoace, spre zilele noastre, prin 2013, într-un număr al „României literare” Nicolae Manolescu i-a cedat lui Emil Cioran locul editorialului său: directorul revistei a „găsit întâmplător în hârtiile rămase de la Monica Lovinescu versiunea franceză” a unui text de Cioran dedicat lui Constantin Noica și citit de autoarea Undelor scurte la „Europa Liberă”, câteva zile după moartea filozofului de la Păltiniș (4 decembrie 1987). Text inedit, tradus de Nicolae Manolescu, necrologul este un portret extraordinar pe care Cioran i-l face lui C. Noica, prietenul de departe, dar rămas atât de viu și de aproape în mintea filozofului din „mansardă”. Cu o intuiție pe care numai o minte genială și turmentată ca a lui o poate avea, Cioran găsește secretul vitalității fostului pușcăriaș „condamnat la șase ani de închisoare, care, contrar tuturor așteptărilor, l-au fortificat”. Cioran îl cunoaște ca nimeni altul pe Noica, un spirit partizan, rămas până la capătul vieții credincios incoruptibil acelorași idei ce i-au însuflețit tinerețea, în pofida tragediei și a izolării prin care a trecut: „Nu e ușor de definit – spune Cioran – secretul unei asemena vitalități. Retras în Carpați, Noica a devenit centrul spiritual al României. Nimic, absolut nimic nu-i putea lua speranța, nimic nu-l putea clătina. Cheia personajului? Incapacitatea lui organică de a se da „bătut”. Spre deosebire de partizanii retrași în munți cu arma în mână spre a muri în lupta lor cu noua ordine, inacceptabilă, din România, Noica, „partizanul” retras în Carpații Păltinișului este, el, un supraviețuitor și, mai mult, cuceritor și învingător! Nimic nu i-a putut lua speranța: „incapacitatea organică”, de care vorbește filozoful din „mansardă”, este în realitate tăria de nebiruit a celui rămas în Carpați. Admirabilă, schița portretului făcut lui Noica definește în câteva cuvinte tipul de „alienare” ce asigură triumful filozofului în general, al lui Noica în special: „După cum nu e de închipuit un sfânt dezamăgit, nu e de închipuit nici un filozof modest. Există desigur grade, Modestia profundă nu lasă urme, ea este incompatibilă cu orice fel de ordine. Condiția indispensabilă a funcționării spiritului este o formă specială de dezechilibru. Nu te refugiezi în Carpați ca să te rupi de lume, ci ca s-o cucerești de la distanță. Tot ce e fecund în om e anormal. Solitarii sunt cuceritori virtuali. Nu fugi de ceilalți ca să treci neobservat, ci ca să te pui în valoare. În România, Noica a jucat rolul unui cuceritor. Solitudinea lui n-a reprezentat o abdicare, ci un triumf”. S-a ascuns ca să fie văzut: nu te refugiezi în „mansardă” ca să te rupi de lume, ci ca s-o cucerești de la distanță. E chiar definiția tipului filozofic al lui Cioran însuși! Până la un punct, Noica e „oglinda” lui Cioran. Și invers: ascuns de ochii lumii, solitarul din mansardă cucerește lumea, ca și Noica, de la distanță. Mai departe, însă, Cioran se desparte de „oglindă” - în care privea ca în sine însuși! – spre a nota efectele secundare pe care specia filozofului „cuceritor” le secretă: „Am fost totdeauna mirat că spirite subtile, cultivate, țin cu orice preț să-și facă discipoli, să se retragă în singurătate și să le aștepte pelerinajul. Acest fel de orgoliu mă depășește, tot așa cum mă depășește solitudinea în comun. N-am petrecut în viața mea decât trei zile într-o mănăstire și n-aș reîncepe pentru nimic în lume o experiență asemănătoare”. Ruptura e inevitabilă, iar despărțirea, în realitate o profundă înțelegere a „oglinzii” în care se privește pe sine, devine vizibilă: ceea ce-i desparte este „solitudinea în comun”, râvnită de unul, respinsă de celălalt. „Ceea ce mă uimea la Noica – scrie Cioran în necrologul său omagial, era nevoia lui de a fi înconjurat de admiratori pe care îi ajuta și îi zăpăcea. În Evul mediu ar fi fost un strălucit torționar, ca toți aceia care se interesează prea mult de ceilalți. Nu ne-am întâlnit niciodată fără să-mi reproșeze că fac ceea ce fac sau, mai precis, că sunt ceea ce sunt. Cenzor înnăscut, adesea din convingere și cu sinceritate, dar, la fel de des, dintr-un sadism subtil și infinit de complex. «Călău» în Paradis, spirit fascinant și coroziv. Aceste contradicții nu erau lipsite de farmec și făceau din el un hărțuitor delicat, atrăgător și inclasabil, o apariție unică, mai nimerită într-o civilizație rafinată și decadentă decât în aceea balcanică”. Diferența specifică între Cioran și „oglinda” sa, în care până la un punct se recunoaște pe sine, constă, mi se pare, și în chestiunea succesorală. Cioran rămâne un filozof fără succesiune, n-are moștenitori – doar epigoni! –, și nici discipoli îndrituiți să-l moștenească nu are. Solitarul din mansardă – ce știa să poarte cu grație și masca sociabilului și chiar a „omului de lume” și petrecăreț – a năzuit să „cucerească” lumea de unul singur. „Partizanul” din Carpați a ales sau – cine știe? – a fost silit să aleagă, pentru același țel, „solitudinea în comun”, nesuferită lui Cioran, precum și „orgoliul să-și facă discipoli, să se retragă în singurătate și să le aștepte pelerinajul”. Iisus se pierde în lume, Noica a chemat lumea la el. De aceea, chestiunea succesorală se pune, în cazul lui Noica, în cu totul alți termeni decât în al lui Cioran, un solitar absolut, cu toate „măștile” sociabilității pe care le arbora: Noica lasă o „masă succesorală” consistentă, doldora de „bunuri” al căror cenzor vigilent este. Succesiunea mai e complicată și de culorile, atât de diferite, chiar opuse, ale pelerinilor ce băteau la ușa solitudinii lui. O solitudine seducătoare, capabilă să-i „zăpăcească”, spune Cioran, pe discipoli, într-un chip oarecum asemănător aceluia în care un Nae Ionescu îi fascinase pe străluciții lui „ucenici”, de la Mihai Șora și până la, mai ales, Mihail Sebastian.

Constantin Noica (1909-1987)

Emil Cioran (1911-1995)

Extraordinarul portret al lui Noica în viziunea lui Cioran se încheie cu o undă de autoreproș și cu o interogație retorică menită să adâncească „misterul” identității celui descifrat și portretizat cu o comprehensiune inegalabilă: „Mi se va reproșa neîndoielnic că sunt nedrept și că fac prea mult caz de contradicțiile și de deconcertantele lui subtilități. Dar toate aveau parte de un farmec inegalabil. Erai măgulit să te numeri printre apropiații săi, să-i cântărești paradoxurile și remarcile insinuante care-i demolau pe contemporanii noștri cu cea mai implacabilă finețe. Cine era el, în definitiv, ca să ne considere niște ratați, fără să-și dea seama că are el însuși această șansă, această aureolă negativă a unui întreg popor?”.

Ghem de contradicții seducătoare pentru apropiații măguliți să-i stea în preajmă, prezență provocatoare ca a lui Socrate în Agora lui solitară, Constantin Noica rămâne în ochii lui Cioran imaginea emblematică a unei „ratate” schimbări la față a României pe care o întrevăzuse într-o mare și contradictorie carte a tinereții sale agitate: suferința nemărturisită a lui Noica este și suferința mânioasă a lui Cioran.

Pelerinii lui Noica, discipolii sau/și succesorii lui l-au iubit și prețuit mai mult pe filozof, ignorându-i cumva filozofia: au scris mai mult despre aura carismatică și fascinația produsă de filozof și învățător, mai puțin despre cărțile și filozofia lui. După 1990, poate și sub influența unor rele suspiciuni, pelerinii l-au uitat puțin câte puțin, mutându-și, excesiv, atenția asupra lui Emil Cioran. Despre filozofia propriu-zisă a lui Constantin Noica a scris însă o carte riguroasă și substanțială Ion Ianoși, prima, dacă nu mă înșel, și probabil cea dintâi exegeză adevărată a operei filozofului de la Păltiniș. Aflată la a doua ediție, cartea a rămas însă neobservată de pelerini, adepți ai solitudinii în comun. Solidaritatea acestui tip de solitudine este incoruptibilă și invincibilă.

Cum comentati?