Clipa

În consens și în contrasens cu istoria Începe mișcarea pendulului în direcția inversă

Autor: Prof. univ. dr. Paul Dobrescu • Rubrica: Sociologie politică • Dec 2016  Printează acest articol

Prof. univ. dr. Paul Dobrescu

Participam, zilele acestea, la o dezbatere într-o prestigioasă citadelă academică. Discutam despre problemele dezvoltării. În ceea ce mă privește, precizasem că îmi este dor de un stat antreprenorial, despre un stat cu virtuți strategice, mai ales când vorbim despre dezvoltare. Nu peste multe minute, un tânăr universitar se ridică și precizează că se va afla „pe contrasensul discuției de până atunci”. Înțeleg, a precizat domnia sa, că se dorește un „stat socialist”, o „planificare cum am mai trăit” etc., etc. Am răspuns jumătate politicos, jumătate sec, menționând că nimeni nu discutase, totuși, despre așa ceva. Intervenția despre care vorbesc m-a urmărit, totuși. Mai ales formula oarecum emfatică: în contrasens cu discuția. Partenerul de dezbatere își imagina – cu o anumită mândrie – că este în contrasens. De fapt, el nu participa la respectiva dezbatere. El recita. Recita nu neapărat în sensul că repeta mecanic ceea ce avea în minte, ci pentru că nu era atent și deschis la ceea ce se întâmplă. Aceasta era ipostaza dureroasă. Că era atins de un tip de autism intelectual. Contrasensul într-o discuție conferă nerv și substanță, îmbogățește în mod real respectiva discuție. Drama începe când se prefigurează un gen de contrasens cu istoria și mișcarea ei. Când problemele nu mai sunt privite în față, când discuția nu mai este francă, uneori chiar dură. Potrivit cu situația pe care o cunoaște lumea de azi.

Trăim perioada în care consecințele sociale și politice ale crizei s-au îngemănat mai puternic și au luat forma unui potențial de nemulțumire de care nu se poate să nu se mai țină cont. Brexit și recentele alegeri din SUA arată că potențialul de nemulțumire a „urcat” la etajul politic și are deja coloratură națională. Superputerea secolului al XIX-lea (Marea Britanie) și cea a secolului XX (SUA) ne anunță că sunt preocupate de propria evoluție. Este ca și când ar cere un răgaz – și un tip de încuviințare mondială – pentru a se întoarce spre ele însele, după o perioadă în care atenția a fost prea mult focusată pe probleme internaționale. La nivel național, agenda internă va prima de acum în agenda politică a statelor. Adevăr valabil pentru toată lumea. Urmează o perioadă în care statele vor redeveni actorii principali ai vieții internaționale. Sperăm să nu fie și o perioadă de adevărat egoism statal. Cel puțin din partea marilor puteri.

În acest context, se vorbește mult în ultima vreme despre ascensiunea populismului. Știm bine că atât în legătură cu Brexit și, mai ales, cu rezultatele recentelor alegeri din SUA s-a discutat mult despre ascensiunea populismului. Formula aceasta ni se pare prea indefinită și, oricum, folosită de câte ori nu putem explica temeinic un lucru. Cum nu ne convine ceva, imediat invocăm populismul. Aici înclinăm să-i dăm dreptate lui Lawrence Summers, fost secretar al trezoreriei americane, care preciza: „Este nevoie de un naționalism responsabil – o abordare în care țările să urmărească binele economic al propriilor cetățeni fără ca prin aceasta să afecteze interesele cetățenilor de pe alte meridiane. Înțelegerile internaționale vor fi judecate nu în funcție de cât de bine sunt armonizate sau de numărul de bariere vamale desființate, ci prin prisma contribuției lor la binele cetățenilor” (Lawrence Summers, Voters deserve responsible nationalism, not reflex globalism, „Financial Times” https://www.ft.com/content/15598db8-4456-11e6-9b66-0712b3873ae1). Populismul nu va fi strunit și combătut invocându-se, mereu, un globalism reflex, ci prin promovarea acestei orientări preocupată de cetățean, de câștigul, de confortul și de bunăstarea sa. Cine înțelege mai repede acest adevărat comandament al momentului, va câștiga. Nu doar în disputa cu populismul, ci în fața propriilor cetățeni.

Josepf Stiglitz ne avertizează să privim mai atent la ceea ce numim radicalismul despre care se vorbește în ultima vreme și să examinăm substanța revendicărilor sale. A avut loc un proces de deplasare a stângii și dreptei clasice spre un centru neoliberal. Pe ambele maluri ale Atlanticului, stânga a cumpărat ideile liberale. Bill Clinton, Tony Blair, Schroeder, toți au introdus reforme pe care dreapta se străduia să le aplice de mult. „A fost o cursă a dereglementării care a avut drept mari câștigători băncile și mari pierzători societățile”. În noul context, revendicările clasice ale celor două orientări sunt preluate de către ceea ce numim „extreme”. Dacă vom examina revendicările „extremelor” vom vedea, la o examinare atentă, că ele sunt cele clasice. „De fapt, ceea ce denumim în momentul de față „stânga extremă” este ceea ce, în altă eră, trecea drept stânga moderată. Centrul, cu ideologia sa neoliberală, s-a mutat atât de mult spre dreapta, încât așa numiții moderați par a nu mai fi astfel. Acești moderați, acum văzuți ca extremiști, au promovat o agendă care, de fapt, conduce la o creștere economică mai mare însoțită de o egalitate mai accentuată. Ei militează pentru încheierea austerității, pentru recunoașterea unui lucru esențial, ca fiecare prefacere economică să aibă urmări pozitive în planul distribuției veniturilor” (Joseph E. Stiglitz: The Euro and its Threat to the Future of Europe, Allen Lane, Penguin Books, 2016, p. 336).

Copilul geopolitic privind nașterea Omului Nou, Salvador Dali, 1943

Ce ne învață istoria că este acceptabil? Ceea ce nu este extremist. Extremismul nu are un nume bun în istorie. De data aceasta, precizează autorul, sunt botezate cu acest apelativ revendicări care aparțineau orientărilor clasice. De ce? Pentru a induce un tip de derută în rândul electoratului.

În ultimele săptămâni, au fost făcute publice unele poziții din partea unor personalități cu poziții cheie în economia lumii, cum ar fi președintele Băncii Mondiale, directorul general al FMI, președintele Băncii Angliei etc. Bancherii lumii sunt realmente îngrijorați de starea economică a lumii de azi. În ce constă ea, pe scurt. Într-o creștere economică modestă, dezamăgitoare, care, proiectată pe fundalul distribuției inegale a veniturilor creează o stare de nemulțumire cvasigeneralizată. „Performanța economiilor avansate de-a lungul ultimilor 10 ani a dezamăgit în mod permanent”. Performanța aceasta scăzută de-abia că atrage atenția și pune mai bine în lumină distribuția din ce în ce mai inegală a veniturilor și bogăției, evoluția accentuat inegalitară a societății dezvoltate. De la mijlocul secolului al XIX-lea creșterea salariului real nu a mai fost așa de modestă ca în anul trecut, ne spune guvernatorul Băncii Angliei, Mark Carney. Salariile tind să se egalizeze, dar la limita de jos. Și totuși, inegalitățile de venit reprezintă un mic copil față de inegalitățile de bogăție. Proporția bogăției deținută de 1% din cei mai bogați oameni ai Americii a crescut de la 25% în 1990 la 40% în 2012. Iar la nivel global, bogăția deținută de cei mai potenți oameni din lume a crescut de la o treime în 2000 la o jumătate în 2010 (Mark Carney, The Spectre of Monetarism, http://www.bankofengland.co.uk/publications/Documents/speeches/2016/speech946.pdf.)

Este o stare de potențială erupție socială, o stare care reclamă regândirea echilibrelor mari și a limitelor până la care împingem inegalitatea și umilința. O stare semnalată chiar de papa Francis încă de acum trei ani: „Porunca «Să nu ucizi!» stabilește o limită clară care să protejeze viața. Astăzi, ar trebui inventată o poruncă echivalentă pentru economia actuală, una a excluziunii si a inegalității. O astfel de economie ucide. Totul se supune legilor competiției si supraviețuirii celor mai puternici. In consecință, tot mai mulți oameni se simt excluși si marginalizați; fără serviciu, fără posibilități, fără nici o șansa de a se elibera. Ființele umane sunt considerate ele însele bunuri de consum care sunt mai întâi folosite si, apoi, aruncate la coș”.

Cuplarea acestor două tendințe – creșterea economică dezamăgitoare și accentuarea inegalității – amplifică exponențial potențialul de nemulțumire și somează societatea dezvoltată la o regândire a priorităților, la o examinare chiar a modelului de evoluție. Parcursul de până acum inspirat de neoliberalism, cu accentul aproape exclusiv pus pe monetarism, cu nesocotirea evidentă a dimensiunii sociale a dezvoltării pare că este pe cale de epuizare. Regândirea mixului alcătuit din politica monetară, politica fiscală și reforme structurale intră într-o actualitate de netăgăduit. „Setul complet de politici – monetare, fiscale și structurale – trebuie să meargă mână în mână” sublinia, recent, Christine Lagarde. De semnalat este faptul că dorința pentru o creștere economică mai inclusivă a luat naștere pe fundalul unei crize a creșterii înseși. Prin urmare, respectând o ordine firească, cea care ar trebui să se bucure de o prioritate evidentă este chiar stimularea creșterii. Care, cum spuneam, nu mai apare. Se fac, într-adevăr, eforturi. Dar rezultatele întârzie să apară. Se va merge, în continuare, pe virtuțile – reale, dar vizibil insuficiente – ale politicii monetare. Martin Wolf avea dreptate să afirme „acum și în viitorul previzibil vom trăi într-o lume a politicii monetare”. De ce?

Încercăm să oferim o explicație personală acestei situații foarte complicate. Lumea dezvoltată se află la un gen de intersecție și este indecisă cu privire la direcția pe care să înainteze. A ajuns în respectiva intersecție urmând calea monetarismului și a politicilor monetare. Care, cel puțin în timpul crizei, deci în condiții excepționale, s-au dovedit necesare. Acum, aceste condiții s-au schimbat. Atunci când ai mers pe un drum, te obișnuiești cu el. Ți se pare mai comod, chiar mai bun. Este foarte dificil să inaugurezi alt traseu. Mai ales că aici nu este vorba de a înlocui un traseu cu altul, ci de a contopi mai multe trasee într-un mix, care să le cuprindă, într-un fel, pe toate, să le valorifice virtuțile la toate.

Noi credem că lumea dezvoltată este confruntată cu câteva paradoxuri – paradoxuri ideologice – care împiedică sau amână înfăptuirea unei reale cotituri în strategiile de dezvoltare. Primul paradox este reprezentat de statutul politicii monetare. Am văzut că politica monetară, singură, nu mai poate stimula creșterea. Mai mult, asistăm la un gen de epuizare a potențialului său. Celebrele quantitative easing nu mai sunt de actualitate, întrucât nivelul datoriilor a crescut și așa foarte mult. Rata dobânzilor, alt instrument la îndemâna băncilor centrale, se situează deja la un nivel extrem de scăzut. Dar este foarte dificil să te desprinzi de interpretarea dominantă a momentului, reprezentată de monetarism, ca fundal ideologic, și de preponderența pe care a deținut-o, până de curând, politica monetară.

Iar dacă este vorba despre un mix de politici – monetare, fiscale, structurale – cine are rolul determinant în construirea și promovarea noului mix? Când vorbim despre dezvoltare, vorbim de politică fiscală, ceea ce înseamnă stat. Aici descoperim al doilea paradox. Statul ar trebui să pună în practică o asemenea unificare. Numai că statul, potrivit interpretărilor dominante ale momentului, trebuie să ocupe un rol secundar și, în orice caz, nu trebuie să se interfereze prea mult cu economia. Va fi în măsură societatea dezvoltată să-și înfrângă propria interpretare și să inaugureze o nouă ecuație a dezvoltării în care statul să fie cuprins la loc de frunte?

Societatea dezvoltată ezită. Ea se află la o adevărată intersecție de drumuri și nu știe în ce direcție să o apuce. Să recunoaștem, alegerea este extrem de dificilă. Nu este vorba de a o lua mai la dreapta ori mai la stânga, ci de a regândi totul, de a modifica paradigma după care a funcționat această societate în ultimele decenii. Începe o mișcare în sens invers a pendulului. Se încheie un ciclu istoric de circa patru decenii, marcat de triumful neoliberalismului. Noua paradigmă care a strălucit la începutul anilor 80 este acum pe cale de epuizare. Realizarea unei noi sinteze este condiția înaintării în acest moment. Cum sublinia și președintele Obama într-un adevărat testament cu privire la economia americană, „este misiunea noastră să scriem un nou viitor” („The Economist”, October 8th-14th 2016).

Vom încheia cu ceea ce am început. Revenirea într-o actualitate de netăgăduit a problemelor de ordin strategic atrage prin forța lucrurilor reinventarea statului. Companiile, oricât de importante, nu pot să se ocupe de problemele strategice ale unei comunități naționale. Repetăm, este vorba despre un stat antreprenorial, chemat să-și dezvolte funcțiile strategice și să identifice noi direcții de înaintare pentru comunitatea în mijlocul căreia funcționează. În asemenea momente de răscruce a istoriei, este esențial să identifici direcția care va fi confirmată de evoluția ulterioară. Istoria mai îngăduie să zăbovești în intersecție. Mai îngăduie și să mergi într-un ritm mai lent. Ceea ce nu îngăduie este să mergi pe contrasens cu direcția pe care tocmai a inaugurat-o. În acest caz, dacă nu te spulberă, atunci te retrogradează la un statut de putere secundă sau chiar de putere neglijabilă.

Vorbim de lumea dezvoltată. Gândul nostru este preocupat de România și direcția ei de evoluție. Dacă vom continua să privim tot timpul la trecut, dacă vom continua să mimăm gândirea repetând lucruri de care alții s-au lepădat de mult, dacă nu vom accepta să avem o dezbatere francă despre situația noastră actuală, ne este teamă că vom continua să risipim ceea ce a mai rămas din puținele noastre șanse de redresare. Că vom trece pragul înspăimântător al unei existențe vegetative.

Cum comentati?