Clipa

Prezența și lucrarea de misiune a Bisericii Ortodoxe Române în Oltenia, Transilvania, și Banat în sec. al XVIII-lea

Autor: Arhimandrit Nectarie Sofelea • Rubrica: Permanenţe • Dec 2016  Printează acest articol

Vorbind despre perioada de ocupație habsburgică de la începutul secolului al XVIII-lea și de eforturile depuse de  administrația acesteia de a-și menține influența asupra Banatului, Olteniei și Ardealului, păstrându-le prin toate mijloacele pe cât de izolate cu putință de influența Principatului Țării Românești și cel al Moldovei, numeroasele prohibiții și confiscări ale oricărui manifest literar cu caracter autentic românesc din zonă, din Regat și din Moldova formează împreună un fenomen asupra căruia trebuie să ne oprim puțin atenția și să înțelegem monumentala jertfă a Ierarhilor și membrilor Bisericii Ortodoxe Române, și lupta lor de a păstra în acea perioada o conștiință unitară bisericească și națională, printr-o jertfă de literă și duh. Această activitate a Bisericii Ortodoxe din Oltenia, Banat și Transilvania, manifestată concret în stăruința de a păstra unitatea românească prin numeroase tipărituri de carte de cult și nu numai, dorim să o prezentăm, în parte, în rândurile care urmează.

Marii episcopi cărturari ai Râmnicului precum Sfântul Antim Ivireanul, Damaschin, Inochentie, Climent, Grigorie Socoteanu, Chesarie și Filaret au fost cei care s-au ostenit să pună bazele prestigioasei Tipografii de la Râmnic ce a purtat un rol important în istoria culturii românești cât și în lupta încununată cu succes de introduce limba română în cultul bisericesc în locul limbii slavone care a fost prezentă în cult până spre finele sec. al XVIII-lea. Însă nu doar lupta cu limba slavonă a fost purtată de Tipografia de la Râmnic ci și cu limba greacă care dorea să pătrundă ca limbă cultică în spațiul românesc. Sub păstorirea episcopilor Chesarie și Filaret a fost tradusă și tipărită integral colecția de Mineie a Bisericii între anii 1776-1780, ultima carte rămasă netradusă integral în limba română, iar odată cu această realizare întregul act liturgic a putut fi desfășurat în întregime în limba română, limba autohtonă. Calitatea acestor ctitorii literare a făcut ca receptarea acestora în Țara Românească să fie făcută cu mare ușurință, fiind preferate tipăriturile râmnicene chiar și peste cele din Moldova, datorită calității deosebite cu care au fost lucrate cât și datorită superiorității tehnice a Tiparului de la Râmnic.

Tiparul la Râmnicu Vâlcea. Sursă: ArhiepiscopiaRamnicului.ro

Pentru o mai profundă exemplificare putem analiza situația Banatului care la sfârșitul secolului al XIX-lea, mai exact în anul 1899, avea în folosință 31 de cărți de la Tipografia Râmnicului, 11 de la București și 2 de la Târgoviște. La 1909 N. M. Popescu alcătuiește o listă a tipăriturilor în care menționează: 79 de la Râmnic, 20 de la București, 8 de la Blaj, 8 de la Târgoviște și 1 de la Sibiu. Iar puțin mai târziu, la 1940, Pr. N. Cornean menționează: 185 tipărituri provenite de la Tipografia Râmnicului, 54 de la București, 39 de la Blaj, 8 de la Sibiu, 4 de la Târgoviște și 1 Iași. Din cele de mai sus reiese într-o lumină foarte evidenta, chiar și evitând a circumscrie perspectiva unei simple comparații între tipografii, că Râmnicul a fost una din cele mai active ateliere ale vremii, cu cea mai mare receptare în Banat și desigur în Transilvania. Aceasta s-a petrecut datorită faptului că Tipografia Râmnicului se afla sub ocrotirea, supravegherea și îndrumarea episcopilor ortodocși ai Episcopiei Râmnicului, iar produsul rezultat din această tipografie a fost mult mai autentic și a devenit garanția unei autentice învățături ortodoxe, în opoziție cu tipografia Blajului care era înființată și încurajată de administrația habsburgică. Tipăriturile de la Blaj, contaminate de propaganda habsburgică antiromânească și antiortodoxă aveau prioritate și liberă circulație pe teritoriul Banatului, Olteniei și Transilvaniei, în timp ce tipăriturile râmnicene adeseori erau confiscate de către autoritățile imperialiste. Cu toate acestea, istoria ne arată că nici o intervenție habsburgică, nici o intervenție vrăjmașă nu a putut opri lucrarea Bisericii ortodoxe de păstrare și consolidare a unității naționale de spirit și de limbă, prin credința ortodoxă și cartea de suflet românească, nu putut opri apariția de noi tipărituri la Râmnic, chiar și în regim de „clandestinitate”. Însă una dintre măsurile implementate de habsburgi pentru a-și extinde influența a fost înființarea Tipografiei de la Blaj unde, cu resurse financiare considerabile, s-au străduit să construiască, pe temelia fostei tipografii a Mitropoliei ortodoxe a Bălgradului, cea mai performantă tipografie care ar fi putut fi capabilă să concureze cu Tipografia Râmnicului. Odată zidită infrastructura, au căutat să aducă tipografi cu experiență bogată din Muntenia și din Moldova pentru a putea ajunge la o măsură apropiată Râmnicului, tipografia românească de la Râmnic ajunsese la vremea respectivă cea mai prestigioasă tipografie din zonă românească, furnizând tipografi și Țării Românești și Moldovei și nou-înființatei Tipografii de la Blaj. Printre cei mai renumiți tipografi de la Râmnic amintim pe:

Dimitrie Pandovici Râmniceanul, fiind primul să tipărească pe foaie volantă la 27 august 1747. A tipărit: Învățătura creștinească prin întrebări și răspunsuri pentru procopseala școalelor, în 1756, și Catavasier în 1762.

Ioan Râmniceanul, care a tipărit Molitfelnic în 1757, Acatistier în 1763 şi Evanghelie în 1765.

Petre Papavici Râmniceanul, care a tipărit zece cărți: Evanghelie, 1756; Ceaslov, 1766; Apostol, 1767; Catavasier, 1769; Octoih, 1770; Psaltire, 1773; Acatistier, 1774; Evanghelie, 1776; Bucoavnă, 1777; Catavasier, 1777.

Trebuie menționat și faptul că pe lângă tiparnița de la Râmnic și cea de la Blaj, a mai fost funcțională o tiparniță la Sibiu al cărei proprietar Petru Bart, pentru a putea gira unele tipărituri ale sale a atașat o indicație foarte interesantă, exemplu pe o Psaltire, unde se citește: „Pe lângă alte cărți… m-am îndemnat și această Psaltire a da la tipar. Pre care primiți-o cu drag, că după izvodul de la Râmnic s-au făcut, mai îmbogățindu-o cu o molitvă a Precestei foarte de folos.”. Această indicație este încă o dovadă că în Transilvania, Râmnicul era autoritatea de referință în ce privește activitatea tipografică și era Tipografia care câștigase încrederea populației românești din zonă în autenticitatea ortodoxă a conținutului publicațiilor. Totuși unii istorici consideră această „indicație” a tipografiei blăjene a fi în fapt o exploatare malițioasă a predispoziției populației românești de a favoriza tipăriturile râmnicene, și astfel o intenție vicioasă de a contamina autenticitatea tipăriturilor românești. La această judecată au ajuns și autoritățile bisericești din Țara Românească și Moldova, fapt ce a dus chiar la dorința celor două principate de a nu primi introducerea de tipărituri „ale uniaților” de la Blaj. Mitropolitul Țării Românești a înaintat o scrisoare domnitorului Alexandru Moruzi prin care îl roagă să intenteze măsuri legale de interzicere a tipăriturilor malițioase pe teritoriul Regatului, menționând totodată că tipografia de la București și cea de la Târgoviște lucrează intens pentru a întâmpina nevoia de carte românească. Mai târziu, Mitropolitul Dositei reia rugămintea predecesorului său și roagă pe domnitorul Alexandru Moruzi să acționeze asemenea domnului Moldovei care a interzis cărți blăjene pe teritoriul Moldovei, deși purtau „indicație” de tipăritură râmniceană, fiind socotite neautentice ortodoxe pentru că excludeau cu bună intenție Slujba Sfântului Grigorie Palama, mare adversar al catolicilor. Au fost identificate tipărituri contrafăcute, de tipografia din Blaj, dintre care amintim: Apostolul și Triodul, puse pe seama Râmnicului, prima fiind identificată ca „falsificătură blăjeană” sub numele de Apostolul de la Râmnic 1784. A doua nu cunoaștem când a fost contrafăcută ci doar că Blajul menționează apariția unei a doua ediții a Triodului în 1800, fără a se cunoaște anul apariției primei ediții, însă se știe că Râmnicul o ediție autentică în 1782 care nu a mai cunoscut o reeditare până în 1827, singurul moment posibil fraudei fiind anul 1793 când apare o ediție a Triodului pusă pe seama Râmnicului.

Din cântărirea acestor câteva aspecte ale neobositei jertfe a Bisericii Ortodoxe și a Tipografiei acesteia de la Râmnic prin traducerea, tipărirea și răspândirea de cărți românești autentice putem înțelege lupta pe care au dus-o ierarhii Episcopiei de Râmnic, ajutați de români de nădejde, în pofida numeroaselor restricții, interdicții, confiscări și falsificări implementate de ocupația habsburgică cu scopul de fragmenta unitatea națională prin dezbinarea eforturilor celor trei principate române de a susține limba română și credința ortodoxă. Cărțile care s-au tipărit în această perioadă la Tipografia Râmnicului au ținut strâns uniți pe românii ortodocși din Transilvania în această grea perioadă de ocupație, păstrându-se astfel legătura frățească cu românii din Regat și din Moldova, cu toții adăpându-se din izvorul cel limpede ale spiritualității ortodoxe. Totodată aceste tipărituri au contribuit substanțial la cristalizarea și dezvoltarea limbii literare românești din secolul al XVIII-lea.

Astfel putea afirma că eforturile neîncetate ale Bisericii Ortodoxe de a traduce și tipări, dar și de a răspândi carte românească pe cuprinsul celor trei principate prin intermediul centrului cultural tipografic de la Râmnic, a contribuit considerabil la păstrarea conștiinței creștine ortodoxe și a dorinței nestinse de reîntregire a fraților români într-un singur stat suveran și independent.

Cum comentati?