Clipa

Deprogramarea geopolitică

Autor: Prof. univ. dr. Ilie Bădescu • Rubrica: Cronica civilizatiei • Dec 2016  Printează acest articol

Prof. univ. dr. Ilie Bădescu

Puterea spirituală se manifestă în viața popoarelor și a lumii în multe feluri, inclusiv ca putere capabilă să modeleze sațiul de viață (și, până la un prag, natura însăși, cu nișele ei etc.). Ea este, altfel spus, o putere spațială ca și puterea economică, politică sau militară. Spațiile de viață colectivă sunt spații modelate de forțe capabile să genereze peisaje sociale (de viață colectivă), spuneam într-o carte a mea, Noopolitica, și modul în care aceste forțe acționează asupra spațiilor vitale este studiat de grupul științelor socioscopice (de la skopein = a vedea, a arăta, a înfățișa, și socius = social). Între acestea se disting geopolitica, geoeconomia, geocultura și noopolitica (de la nous = spirit și polis = cetate). Geopolitica se referă la efectul modelator al puterii politice asupra spațiului de viață al marilor colectivități omenești, de la popoare la civilizații întregi. Economiile, politica, spiritul și deci cultura modelează spațiile de viață într-un mod pe care studiile aplicate încearcă să-l determine. Știm, de pildă, că puterea politică generează configurații spațiale precum: „zonele tampon”, frontierele, capitalele, metropolele și periferiile, „bulevardele geopolitice” (Kjelen), la care se pot adăuga alte configurații descoperite de mari geopoliticieni, precum Mackinder, de pildă, care a descoperit cele trei configurații geopilitice mondiale: „heartland-ul eurasiatic”, „zonele de crescent” (interior și exterior), „outland-ul” oceanic etc. și a studiat relațiile dintre ele. N. Iorga a cercetat și a impus în studiile de profil geoistoric alte configurații precum cele legate de fluvii (puterile potamice), mări și oceane (puterile maritime), ori cele legate de spațiul „statelor de necesitate” geopolitică, precum este statul român el însuși, pe care Iorga îl definise drept „stat de necesitate europeană” etc. Spykman a introdus o noțiune geopolitică pentru analiza funcției geopolitice a spațiilor de centură sau de legătură dintre heartland-uri și outland-uri, numindu-le printr-o noțiune proprie: rimland, zonă de rimland, adică spațiu intermediar. În Noopolitica am desoperit rolul zonelor de densitate (spirituală) pe care le-am contrapus centrelor create de puterea politică, de puterile militare, de forța economică, de imperii etc. Până la apariția creștinismului, zona de maximă densitate spirituală a fost cea mediteraneană. Abia creștinismul a făcut posibilă emergența unei noi zone de densitate spirituală pe care o denumim Europa. Fără creștinism, Occidentul ar fi și astăzi o zonă alocată barbariei și nicidecum unei civilizații de mare putere și prestigiu. Apariția creștinismului a creat o nouă lege de modelare a spațiului, în sensul că a făcut posibil spațiul geopolitic cu centre pretutindeni și margine nicăieri, care până la înomenirea lui Dumnezeu era doar un concept metafizic, nicidecum unul geopolitic sau psihologic. Fără de creștnism, spațiile naționale ca spații cu propriile lor centralități geopolitice ar fi fost imposibile dincolo de spațiul modelat de singura civilizație covenantală (creată pe fundamentul legământului cu Dumnezeu) de pe planetă, îngăduită de Dumnezeu și, de fapt, creată de puterea lui Dumnezeu, cea legată de poporul universal al Vechiului Testament, în care se cuprinde și Vestirea creștinismului. Este vorba de profeții Vechiului Testament și deci de proorocirea venirii lui Dumnezeu pe pământ. Putem spune că singura confirmare deplină a Vechiului Testament este cea legată de afirmarea popoarelor neocovenantale, ale Noului Legământ. În profunzimile sufletești ale acestor popoare regăsim ființa spirituală a primului popor biblic, fapt adeverit de însuși Iisus Domnul când a făcut această precizare ucenicilor: „n-am venit să stric legea și profeții, am venit să le împlinesc”. Teologia neotestamentară este, așadar, teologie împlinitoare nu „înlocuitoare”, și acest adevăr este axul fondator al întregii civilizații ridicată pe fundament iudeo-creștin. Ideea teologiei împlinitoare este o altă descoperire a Noopoliticii și un răspuns prevenitor asupra acelor atitudini care militează, cu știință sau fără știință, pentru o schismogeneză între fundamentele învățătorești ale Vechiului și Noului Testament și deci între popoarele covenantale, afirmate pe fundamentul unității iudeo-creștine. Noțiunea de popor covenantal este o prelungire a noțiunii de „societate covenantală” propusă de sociologul izraelian, D. Elazar, primul care a cercetat fundamentul scripturistic al construcțiilor constituționale în toată lumea iudeo-creștină. Însăși afirmarea individualismul modern a fost posibilă, în lumina cercetărilor noastre, tot ca urmare a manifestării adeveritoare a creștinismului (în care este toată Scriptura), fiindcă în civlizațiile precreștine individualitatea se reduce la figura monarhului teocratic și era cu totul improbabilă dincolo de un cerc foarte restrâns legat de figura și de puterea confirmativă a monarhului. Creștinismul a rezidit lumea și omul restaurând forța vindecătoare a energetismului divin în miezul energetismului omenesc (și pentru popoarele care nu primiseră Cuvântul lui Dumnezeu oricât de aproape vor fi fost de tinda Scripturii, a Vechiului Testament). Fără de centrul divin, energetismul uman nu poate ieși sub nici o formă din formula „energetismului anarhic” (C. R. Motru) și deci de sub legea hobbes-iană a „războiului tutror împotriva tuturor” (bellum omnium contra omnes), adică de sub legea egoismului care-l prescimbă de om în monstru. Lumea damnată și deci relegată puterii întunericului a fost rezidită în lumină și deci destinată puterii luminii. Cu aceste enunțuri generale și deci elementare putem zăbovi asupra unei chestiuni tulburătoare, cercetată de spirite luminate, precum este și cea dedicată relației dintre hipnoză și propaganda politică, adică ipotezei că politica are un efect hipnotic, induce adicții spirituale, dependențe de stereotipurile unui „gânditor ascuns”, care induce moduri de gândire și astfel conduce masele după modelul hipnotizatorului. Chestiunea a fost readusă în dezabtere de colegul meu, tânărul doctorand al Școlii doctorale a Academiei Române, Bogdan Herzog, într-un studiu provocator, Vocea hipnotizatorului. Eseul său este anunțat ca unul dedicat unei direcții noi care se ocupă de „tehnicile de deprogramare” utilizabile în dinamica eliberatoare a gândirii politice colective și individuale. Am încadrat acest gen de cercetări în ramura mare a noopoliticii și am inițiat propriile mele cercetări pe care am dorit să le prezint și din unghiul legăturii îndatoritoare cu studiile mai tânărului meu coleg. Voi cita aici o parte mai mare din eseul său pentru ca în numerele viitoare ale revistei Clipa să revin cu aprofundări și dezvoltări ale acestui nou domeniu al noopoliticii: deprogramarea. Chestiunea a fost ridicată întâi de către psihiatrii, dar n-a fost discutată în raport cu fenomenul deprogramării geopolitice, care a fost inaugurat, iată, de către tânărul cercetător și doctorand al nostru, Bogdan Herzog. În esență, deprogramarea politică se referă la procesul prin care indivizii și colectivitățile omenești ies de sub controlul subconștient al unei doctrine politice, al unor idei și stereotipuri ale gândirii politice. Când procesul are dimensiune spațială, adică se referă la relația colectivităților omenești cu ideologiile colective de extensie teritorială (subcontinentală sau transcontinentală) vorbim despre deprogramarea geopolitică, adică despre ieșirea popoarelor, a grupurilor umane de sub influența și deci de sub controlul mintal al unor ideologii și doctrine politice. Tocmai o asemenea direcție de cercetare a fost anunțată de colegul meu sub noțiunea „tehnicilor de deprogramare” („acest articol nu este un eseu, spune el, ci o tehnică de deprogramare”). Redăm citatul mai amplu din studiul său, citat prin care anunț și tema materialului din numărul viitor al revistei Clipa: „Cu câțiva ani în urmă am avut ocazia să port o discuție cu unul dintre cei mai reputați psihiatrii pe care i-a dat Vestul României în ultimii cincizeci de ani. (…) Îmi amintesc de o anecdotă povestită de doctor, petrecută la Spitalul de Boli Nervoase din Jebel: în cadrul unei intervenții dentare asupra unui pacient trebuia oprită salivarea și dintr-un anume motiv, medicii au hotărât ca procedura să se efectueze sub hipnoză. Psihiatrul i-a indus pacientului o transă hipnotică și ulterior i-a interzis acestuia să saliveze. Au urmat, succesiv intervenția dentară, finalizată fără probleme, ieșirea din transă, și despărțirea de pacient. După câteva zile, doctorul Gâldău este chemat însă de urgență la spital – pacientul avea o simptomatologie atipică. Deși nu prezenta alte leziuni, din motive necunoscute, i se umflase falca enorm. În acest moment, psihiatrul realizează că, înainte de a-l scoate din transa hipnotică, uitase să-i spună pacientului că va putea din nou să saliveze. Pacientul este reintrodus în transă, de același hipnotizator, primește de la acesta comanda că poate din nou să saliveze și, indată, începe să expectoreze saliva, pe care glandele o generase în zilele care trecuseră de la precedenta ședință de hipnoză. Fără deblocarea procesului fiziologic de către aceeași voce care indusese transa hipnotică, organismul omului fusese incapabil să funcționeze normal timp de zile întregi, în ciuda condiției clinice bune și a intervenției celorlalți medici. Corelez această anecdotă cu propriile mele constatări și preocupări legate de relațiile internaționale. Mi-am pus mai demult întrebarea de ce unii oameni sunt capabili să vadă mai limpede realitatea prin noianul de minciuni propagandistice, iar alții se încăpățânează să creadă în cele mai absurde teorii chiar și atunci când sunt puși față în față cu realitatea. (…) Ce se întâmplă? Nu |putem| vorbi, oare, mai degrabă, de o corelație între gradul de sugestibilitate hipnotică și sugestibilitatea la propagandă?” (cf. http://bogdanherzog.ro/vocea-hipnotizatorului/). Chestiunea ridicată de mine se deschide din pragul concluziei puse de autor. Iată: „Interesant mi se pare însă că, deși odată acceptată similitudinea între tehnica propagandistică și cea hipnotică, foarte puțină lume face legătura între modul de inducere a transei hipnotice și modul de ieșire din transă. Pentru a putea scoate subiecții din transă trebuie folosită aceeași voce, vocea hipnotizatorului. Nu putem lămuri lumea, transmițând subiectului, în mod direct, un alt mesaj, din altă sursă decât cea folosită inițial. Mesajul ar fi automat ignorat sau chiar refuzat agresiv drept propagandă” (ibidem). În acest punct, perspectiva Noopoliticii propune o altă dezlegare a chestiunii. Modelul colegului meu se bazează pe relația orizontală dintre doi actanți: hipnotizatul și hipnotizatorul, în speță, „propagandistul” (un fel de „programator” hipnotic), pe de o parte, și masele sau grupurile „îndoctrinate”, pe de alta. Acest model a fost subînțeles în teoriile marxist-leniniștilor, conform cărora, teoria politică (ideologia) devine o forță socială când cucerește masele. Ipoteza este în mare măsură validă, dar mecansimele implicate au rămas încă obscure. Noopolitica se adaugă noilor direcții de cercetare dedicată unei asemenea chestiuni. Ceea ce este semnificativ când analizezi modelul acesta din perspectiva noopoliticii se referă la descoperirea unei zone a „subconștiinței” care este diferită de subconștient, deși se manifestă în același mod, fiindcă, pre deosebire de subconștient care este o topică permanentă a mentalului omenesc, această altă zonă obscură a unor dinamisme mentale cu totul distincte, survine numai în anumite situații și faze din viața indivizilor și deci din marele dinamism spiritual colectiv. Am preferat, în studiile mele de noologie, s-o denumesc alterconștient sau alterconștiință. Ideologul (ideile sale, doctrina sa), din modelul marxiștilor, nu se instalează în subconștientul indivizilor îndoctrinați, ci devine un fel de a doua conștiință a lor, un alterconștient (conștiința din umbră, de alături, o zonă obscură) al indivizilor „îndoctrinați”, cu voie sau fără voie. Această alterconștiință este indusă prin mecansimul programării mentale ca urmare a procesului de îndoctrinare și, ca atare, poate fi și deprogramată, ceea ce nu e posibil în cazul subconștientului. Acesta este o topică permanentă a mentalului omenesc (în topologia freud-iană sunt trei regiuni topologice ale câmpului mintal: sinele, adică subconștientul, egoul și super-egoul). Ipoteza noastră lărgește noțiunea topicii subconștiinței asemănând-o unei arhitecturi complexe, în care descoperim o adevărată structură politropică: inconștientul spiritual, cu noțiunea lui C. Larchet, inconștientul colectiv (Jung), cel genealogic (Szondi), subconștientul individual sau traumatic (Freud) și ceea ce eu denumesc alterconștient. Dacă nu ținem seama de această politropie, această structură politropică a conștienței uman și deci a subconștientului uman nu putem înțelege mecanismele deprogramării geopolitice și nici ceea ce psihiatrii ericksonieni denumesc „programare neuro-lingvistică” (R. Bandler, J. Grindler). În lipsa unui asemenea concept politropic nu ne sunt accesibile ceea ce aș numi, prin extensia noțiunii dlui Herzog, tehnicile deprogramării geopolitice. În plus, în lumina cercetărilor mele, putem afirma că deprogramarea geopolitică este de fapt o deprogramare noopolitică, fiindcă antrenează toată politropia subconștiinței indivizilor și a colectivităților omenești. Am denumit această nouă configurație politropică a conștienței umane, inconștient creator sau noologic. Cu această nouă abordare intrăm, totodată, direct într-un capitol esențial al noopoliticii și anume capitolul dedicat geopoliticii creștine (la care ne vom referi mai încolo în cadrul serialului găzduit de revista Clipa). Aplicațiile teoriei deprogramării noopolitice sunt multiple și cred că multe dintre chestiunile ciudate ale dinamismelor sociale devin inteligibile în orizontul de aplicațiii al teoriei deprogramării noopolitice. Chestiunea pe care o ridicăm noi se referă la tehnicile acestei deprogramări, pe care le pun în operă, spontan, comunitățile omenești, subculturile, civilizațiile, culturile naționale și, în mod plenar, spiritualitatea creștină. În plus, dintr-o atare perspectivă, putem înțelege paradoxul inerțiilor electorale, faptul că deși apar uneori pe „piața electorală” lideri și partide oneste, cu programe „salvatoare”, masa electorală continuă să voteze cu partidele mari sau „grele”, în ciuda dezamăgirilor colective vis-a-vis de promisiunile neonorate de acestea în ciclurile electorale anterioare. Ar fi benefic dacă noile grupări politice oneste vor înțelege că accesul la scaunele parlamentare este mijlocit de gradul deprogramării politice a populației și, ca atare, vor trebui să-și asume fără resentimente un foarte posibil eșec electoral. Ceea ce transmit liderii acestor noi grupări ajunge greu la mintea elctoratului care va intra la urne ceea ce însemnă că ei nici n-au reușit să intre pe piața eletorală. În fond piețele electorale sunt piețe monopolitice sau oligopolitice, adică relativ controlate nicidecum spontane, cum își imaginează liberalii idealiști. În general, abia după două cicluri electorale asemenea partide reușesc să ocupe o nișă politică proprie pe piața electorală. Vor avea răbdare aceste noi partide sau vor renunța confirmând astfel, implicit, lipsa receptării lor? Vom vedea. Să insistăm încă asupra mecanismelor deporgramării noopolitice. Ipoteza strict psihanalitică susține că deprogramarea hipnotică este opera univocă a uneia și aceleiași „voci” cu cea care l-a hipnotizat pe insul hipnotizat. Modelul acesta este transportat mecanic într-un fel de analiză psihiatrică a deprogramării politice a grupului „îndoctrinat”. Altfel, ne spune această teorie (îmbrățișată și de către dl Herzog), gândirea celui hipnotizat nu iese din transă, chiar dacă el s-a trezit din starea de hipnoză. Analiza aceasta pune semn de echivalență (analogie) între hipnoză și îndoctrinare (model care a avut gloria sa în teoria imitației a lui G. Tarde și în psihologia clasică a mulțimilor a lui G. Le Bon). Concluzia implicită, într-o asemenea abordare, este că „doar vocea care a indus transa va fi ascultată” (cf B. Herzog, în ibidem). Ideea a fost răspicat formulată de către Milton H. Erickson într-o carte editată de Sidney Rosen, My Voice Will Go with You. Concluziile noastre conduc într-o altă direcție la care ne vom referi în serialul pe care îl deschidem în paginile revistei Clipa pentru cei interesați de domeniu și pentru că problema aceasta este de un interes foarte general și foarte urgent.

Cum comentati?