Clipa

„Ca să se știe”

Autor: Mircea Radu Iacoban • Rubrica: Actualitatea • Dec 2016  Printează acest articol

Mircea Radu Iacoban

Naționalul ieșean sărbătorește 200 de ani de teatru românesc și împlinirea a 120 de ani de la construirea sălii. La ceas aniversar, au trecere rememorările tonice, călduțe, cu ecouri șușotind triumfalist: suntem de cine știe când pe baricade, am făcut, am dres, aplauze! S-ar știrbi ceva din aura instituției dacă, alături de șiragul celor ctitorite cu fruntea sus prin veac, s-ar face vorbire și de poticnirile trist înscrise pe răbojul cel adevărat? Trei aș spune că-s împrejurările în care Naționalul s-a aflat în mare cumpănă: incendiul nimicitor din 1888, refugiul de la sfârșitul celui de al doilea război mondial și, „pour la bonne bouche”, consecințele nefastelor decizii emanate de la „Cabinetul 2” în faimoasa „Epocă de aur”. Tustrele temele nu par a interesa în mod deosebit cercetătorii istoriei teatrului, firește preocupați mai întâi de cele petrecute la față de cortină – cu atât mai mult cu cât cea mai veche scenă a țării s-a dovedit a avea șapte vieți, de fiecare dată rezistând și revenind în forță. Teatrul de la Copou a fost mistuit de flăcări în 1888; în târgul Ieșilor incendiile bântuind mereu, vâlvătaia din Dealul Copoului a fost trecută în rândul întâmplărilor nefericite și-atât. Numai că, spun documentele, focul a izbucnit dintr-o dată la toate cele patru colțuri ale clădirii. Evident, a fost pus. De cine, de ce, care-s mobilurile – iată teme de investigat fie și numai pentru mai limpedea deslușire a istoriei unei instituții de recunoscut prestigiu (nu numai) românesc. Al doilea episod amarnic: refugiul. Marfarul ce purta trupa și zestrea Naționalului a colindat luni în șir prin Transilvania, poposind în localități mărunte și amărâte. Care a fost viața trupei bejenită din pricina războiului, ce public aveau reprezentațiile (că, ici-colo, s-a mai jucat), cu ce repertoriu, cum rezonau dramele frontului dincolo de ecoul vătuit și surdinizat al jurnalelor radio și de emoția spectacolelor dedicate răniților? Se va fi aflat câte un grăunte de eroism (poate, și de lașitate) în cine știe ce moment al lungii peregrinări, cum au traversat dificila încercare caracterele? Încă multe-s de aflat și, deocamdată, nu avem la îndemână decât însemnări răzlețe… De năpasta a III-a am avut direct parte în cei 11 ani cât am lucrat la Teatrul Național: poate fi comparată și cu focul, și cu războiul. În timpul refugiului, când, practic, instituția nu mai funcționa decât inerțial și mai degrabă simbolic, iar bugetul țării îndrepta „totul pentru front, totul pentru victorie!”, Naționalul a primit subvenția guvernamentală fără nici o întârziere, indiferent unde era „ancorată” trupa (și mai pilduitor: în toiul conflagrației mondiale, când, nu-i așa, „între arme muzele tac”, la Iași, în 1943, statul înființa Filarmonica „Moldova”!). Ei bine, onor Cabinetul 2 a izvodit, în plin gongorism exacerbat al „epocii de aur”, decizia potrivit căreia România nu-și mai subvenționează instituțiile de spectacole – dacă vor să existe, n-au decât să se auto-finanțeze. Decizia, absolut aberantă, afecta vital toate cele cinci instituții pe care le administram atunci (Naționalul, Opera, Filarmonica, Teatrul „Luceafărul” și Teatrul Municipal Suceava). Din calculelel făcute, cu prețul bătut în cuie al biletului (echivalând cu trei călătorii cu tramvaiul) și cu repertoriul impus, pentru autofinanțarea celei mai vechi scene românești spectatorul s-ar fi cuvenit, după ce-și cumpără biletul, să intre pe o ușă a sălii și să iasă imediat pe cealaltă, în flux continuu, 24 de ore din 24, ca la Mausoleul lui Lenin! Mi-ar trebui zeci de pagini pentru a trece în revistă sumedenia de „soluții” la care am recurs: multe ar face deliciul DNA-ului, de n-ar acționa, (sper) prescripția! Dacă reprezentațiile au avut de suferit prin „subțierea” devizului montărilor, trupa n-a simțit, material, rigorile auto-finanțării, și, ceea ce-i mai important, actul artistic în sine și-a păstrat ținuta, izbutindu-se, în pofida împrejurărilor deloc prielnice, nu puține spectacole remarcabile. Până când am primit un telefon de la Radu Beligan: „Tu ce faci acolo, vrei să arăți că se poate?” Avea perfectă dreptate: cu nesfârșită trudă, riscuri și umilințe, luam (e un eufemism!) dintr-un buzunar al statului ca să punem în altul, iar ceea ce la Iași se arăta – fie și oricât de trudnic – cumva posibil, nu era cu putință în orașele în care teatrul n-avea tradiția, prestigiul și aura Casei lui Alecsandri. Dilemei, altfel fără ieșire, avea să-i pună capăt doar revoluția… Și mai apăsătoare decât abandonul statal privind susținerea materială era sufocanta „îndrumare” oficială. În deceniul 7, după pensionarea forțată a „decanilor” scenei, drastic impusă de autofinanțare, Naționalul rămăsese fără „seniori”. Dar și fără actori tineri! O compoziție izbutită poate preschimba, scenic, un june într-un octogenar; invers, imposibil. Același Cabinet 2 izvodise însă o nouă dispoziție absurdă: absolvenții de învățământ superior nu pot fi repartizați în orașele mari, declarate „închise”. Poate că restricția va fi avut o fărâmă de logică în cazul agronomilor, mecanizatorilor, zootehnicienilor, dar acționa strict și în lumea scenei! Părea că nu-i nimic de făcut, dar, în cele din urmă, s-a aflat calea cotită a înființării Secției de la Suceava (oraș uitat „deschis”), unde, într-o foarte bună colaborare cu forurile locale, am adus o întreagă promoție a IATC București (cu Radu Duda, Carmen Tănase, Adrian Păduraru ș.m.a.). Desigur, tinerii actori jucau și-n spectacole ieșene. (Ar merita cercetat de ce, în decembrie 1989, Secția Suceava a fost „revoluționar” desființată…) De neînchipuit, presărată cu episoade de haz amar, rămâne odiseea aprobării repertoriului și, mai ales, includerea piesei românești. Obligatoriu, dramaturgul trebuia să prezinte o adeverință cu ștampilă precum că textul său a fost discutat și aprobat într-un cenaclu literar – indiferent care, putea fi și de la Casa de cultură din Podul Turcului! Proiectul de repertoriu îl lua la cercetat mai întâi Organizația de bază PCR din Teatru. Unde intelectualii, conform directivelor, nu puteau depăși procentul de 12%, așa că lista titlurilor o aprobau, în primă instanță tâmplarii, electricienii, mașiniștii, mecanicii, cizmarii. Care, hârșiți și cu bun simț, ridicau mâna fără obiecții. Urma aprobarea Comitetului Județean de Cultură (și, evident, „educație socialistă!); de aici încolo, toate deciziile se luau în funcție de rezumatul piesei, cu reală măiestrie și inventivitate confecționat de Secretariatul literar. Dacă obținea acordul, proiectul urma a fi, obligatoriu, „dezbătut cu oamenii muncii” dintr-o întreprindere. La sfârșitul schimbului, în loc să prindă rând la parizer, muncitorii de la Nicolina erau înghesuiți în sala Clubului, unde le solicitam aprobarea să fie jucați Schiller și Caragiale la Național. Mai departe: era necesar acordul Biroului Județean PCR, convocat în ședință specială. Dacă repertoriul trecea (de regulă, era întors pentru „îmbunătățiri” ale… rezumatelor), se trimetea la București, la Consiliul Culturii (și „Educației Socialiste”): aici se produceau cele mai multe intervenții – tăieri, adăugiri, „comenzi sociale” niciodată finalizate. Urma aprobarea supremă, aceea a Secretariatului C.C. al P.C.R., după care nu se mai putea clinti o virgulă. Cum se vede, până aici încă n-a apărut Cenzura – și departe mult mai este! Încă o vamă: Comisia Teatrală locală, convocată să avizeze (sau nu) spectacolul. Consiliul Culturii trimetea, la vizionare, instructori de la București, care, împreună cu reprezentanți ai organelor locale (sindicate, pionieri, UTC, armată etc. etc.) hotărau dacă premiera poate avea loc sau se amână pentru „dregeri” ideologice. Abia acum intra în scenă Cenzura, cu obiecțiile ei și cu decizia finală. Dar nu s-a terminat: după premieră, acționa post-cenzura. Fie ca urmare a „scrisorilor oamenilor muncii”, fie a vreunui articol vigilent din presa de partid, spectacolele „cu probleme” erau „puse în dezbaterea oamenilor muncii”. Am avut parte, ca autor, de două astfel de execuții publice, piesele incriminate fiind „Tango la Nisa” („dezbatere” la Casa Tineretului) și „Hardughia” (la Teatrul Național), ambele prezidate de Popescu-Dumnezeu, mai marele propagandei în România… Iaca așa era. Mai știe cineva? Adevărată minune, dar printr-o asemenea rețea de gratii ideologice, și-n pofida persecuției financiare, Teatrul Național din Iași a izbutit să treacă nu puține spectacole de reală ținută artistică. Unele chiar memorabile. La ceas aniversar, ce să spunem altceva decât „cele rele să se spele, cele bune să se-adune”?

Teatrul Național din Iași inaugurat la 1 decembrie 1896, Abdel Badana

Cum comentati?