Clipa

Chestiunea țărănească

Autor: Vasile Vasiescu • Rubrica: Restituiri, Timbru Gorjean • Oct 2016  Printează acest articol

Vasile Vasiescu

„Un țăran când vine la București, tot țărani caută”. Scriitorul Marin Preda avea dreptate. Bucureștiul sfârșitului de veac și de mileniu e încă plin de țărani. Mergând pe stradă, nu poți să nu-i vezi. Te împiedici cu privirea de ei. Se cunosc după cum calcă cu grijă, dar apăsat, caldarâmul, după cum țin în căușul palmei țigarea, sau după cum trag de piept în afară numai când cred ei că e cazul s-o facă. Când vezi un bărbat întorcând capul după muierea altuia, îți dai seama imediat dacă-i țăran sau nu. Dacă-i țăran, face-așa, ca o pauză în mers, apoi întoarce capul și parcă din ochi i se prelinge privirea ca o lumină pe biata muiere. Și ea simte cum o petrece o căldură care i se lipește de șolduri. Suntem doar la oraș, țăranii au ceva vechime pe-aici și au mai mult curaj. Am văzut o dată pe unul, astfel încă verde și îmbrăcat bine, ținând în mâna stângă zgarda unui câine care-l grăbea binișor și-i făcea loc printre oamenii bulevardului. Mâna dreaptă da să și-o țină la spate, cam pe unde-ar fi trebuit să aibă portofelul cu hârtii de tot felul. Un țăran de-al nostru, ajuns om mare la București, cu care mă plimbam pe bulevard de parcă n-am fi avut nici unul ce face, m-a lămurit arătându-mi-l cu degetul: „Uite, ăla de-l trage câinele după el, se crede pe Dealu’al Mare, la coasă. De-aia tot duce mâna la șold. Are grijă ca nu cumva să piardă gresia din tioc”. Și mi-a povestit apoi că ăl bătrân al lui avea un tioc din lemn de nuc. Era bun că ținea apa rece și din cauza asta și gresia avea alte puteri. Alte vremuri!…

Săptămâna trecută i-am întâlnit pe b-dul Magheru pe Dinu Săraru și pe Nicolae Dragoș. Și ei tot țărani. Țărani de București. Ca să-ți dai seama de asta, dacă nu-i știi, trebuie să cunoști la țărani. Dinu Săraru era tuns scurt, arăta destul de tânăr și avea pe el un sacou de culoarea pământului. Mergea pe lângă case, în mâna stângă ținea cu fereală un telefon de-alea mici și trăgea des cu coada ochiului spre geamurile limpezi ale vitrinelor să vadă dacă încă se mai uită lumea după el. Se cunoștea de departe că-i un țăran cu funcție. El e președintele Fundației Naționale pentru Civilizație Rurală „Niște țărani”. Și-a făcut fundația acasă la Slătioara. De-a dreapta-l avea pe Nicolae Dragoș. Poetul era îmbrăcat într-un trenci de culoarea cerului pe care-o are numai când, oficial, trebuie s-aducă ploaia. Călca ușor pe lângă Dinu Săraru și-avea pe față o mulțumire întinsă cam de-o palmă care-i trăda originea lui de țăran de la Gorj. Apucase să-și taie via de-acasă. Stă demult în București pe o stradă boierească cu nume de capitală europeană. Nicolae Dragoș e un poet cu funcție de țăran. E vicepreședinte la fundația lui Săraru.

Țăran din Vâlcea

Era cam spre ora prânzului, orașul se lăsa tăvălit sub roțile miilor de mașini și-a aer plutea un miros de nemuncă. Dinu Săraru și Nicolae Dragoș miroseau a plumb. Aveau buricele degetelor mânjite de negreala literelor proaspăt așternute pe hârtie. Erau bucuroși și parcă toată lumea era a lor. Cărau cu ei o carte nouă pe care urma s-o arate la lume, o carte cu un titlu frumos și important: Laudă țăranului român.

Între copertele ei, criticul Mihai Ungheanu a adunat câteva din discursurile de recepțiune ținute la Academia Română între anii 1909 – 1941 de marii scriitori Duliu Zamfirescu, Titu Maiorescu, Barbu Delavrancea, Octavian Goga, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Nichifor Crainic. Cărturari, numai unul și unul, care, cât au putut, au adus vorba sub cupola Academiei Române despre satul românesc și despre țăranul român. Au făcut-o totdeauna într-un cadru și într-o atmosferă solemnă. Nici că se putea altfel, câtă vreme „Țărănimea deci, singura clasă constituită, cu larga ei armonie primitivă, era însăși afirmarea vieții noastre. Din sânul ei plenar, unde de energie, solii călătoare care reveneau iarăși la matcă, cu toată agoniseala lor” (Octavian Goga). „Pământul nostru are un glas pe care țăranul îl aude și îl înțelege. De aceea, pământul e însuși rostul lui de a fi. E sfântul pământ ispirator care ne-a modelat trupul și sufletul, care prin soarele și apele și munții și șesurile lui ne-a dăruit toate calitățile și defectele cu care ne prezentăm azi în lume. Pământul acesta parcă nici nu poate produce decât numai români (…). Suntem și vom fi întotdeauna neam de țărani. Prin urmare destinul nostru ca neam, ca stat și ca putere culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul țăranului. Dar mai atârnă, în aceeași măsură, și de felul cum va fi utilizat și transformat acest aur în valori eterne” (Liviu Rebreanu).

Într-o zi de primăvară, mirosind parcă a pâine de grâu românesc, Dinu Săraru și Nicolae Dragoș, doi țărani olteni ajunși oameni mari la București, cărau, spre lauda lor, în genți din piele de porc strânse ca lumea în alămuri strălucitoare, scrisorile fundamentale trimise mai demult țăranului român.

P.S. La Ileana, un sat frumos cu nume de fată mare, ing. Ioan Mureșan, ministrul pământurilor noastre nemuncite a fost alaltăieri să-i pricopsească pe țărani cu-o mână de cupoane. Cupoanele astea, așteptate cam demult, ar avea darul să relanseze patima țăranului pentru munca pământului. Dar, vorba lu’ nea Gore: „Bă, îs bune ele, da-s prea subțîri. Le pierzi printre dește și nu merită să te-apleci”.

Cineva spunea că inginerul avea cu el, în geanta-i diplomat, cartea cu scrisori către țăranul român, editată de fundația „Niște țărani”. Oare?

Articol publicat în „Actualitatea Gorjului”, 8 aprilie 2000

Cum comentati?