Clipa

Atentatul la statui

Autor: Nicolae Dragoş • Rubrica: Restituiri • Oct 2016  Printează acest articol

Nicolae Dragoș

Sunt în istoria popoarelor zile care nu pot fi nicicând răpite memoriei timpului. Unele, păstrate pentru dimensiunile unor fapte ce pun în lumină nepieritoare virtuți colective, cum ar fi eroismul demnității; altele datorită cărora nu pot fi ascunse privirilor acuzatoare ale generațiilor ce au urmat acelor fapte, azi în declamabile lașități sângeroase.

Pentru noi, pentru români va rămâne peste veacuri ca o întunecată amintire, ce va determina mereu tulburătoare meditații retroactive orele dintre amiaza zilei de 27 noiembrie 1940 și miezul nopții care a marcat cu cărbunele negru al unei crime abominabile începutul unei noi zile, când în mod laș, ucigaș, s-a stins lumina vieții unui mare fiu al neamului nostru, istoricul savant Nicolae Iorga, recunoscut și întâmpinat cu înaltă prețuire în lumea întreagă.

Calendaristic, acele ore ar fi putut fi așezate ca aparținând unui final de frumoasă toamnă românească, dar din păcate ele vor putea fi privite numai ca aparținând unei zile urâte, înnegurate de jertfa destinată unui sfârșit tragic a acelui care considera că nimic nu-i „mai frumos pe lume decât jertfa de sine”. Așa a fost să fie datorită voinței criminale a unor ființe dezumanizate, scelerate. Atunci, în noapte de 27-28 noiembrie 1940, a fost frânt trunchiul măreț al „unui brad bâtrân” îndurerat de ploaia de gloanțe ucigașe, anticipată de cel ce era – și va rămâne – una din marile conștiințe naționale, așa cum a întruchipat-o genialul istoric.

Lui, reputatul istoric și critic literar, editorul care și-a alăturat numele unor iluștri reprezentanți ai acestei profesii de luminoasă noblețe, profesorul, cărturarul Valeriu Râpeanu i-a dedicat o însemnată parte din creația sa, editându-i, din 1972 și până azi, peste 20 de volume din operă, consacrându-i numeroase articole și studii în volume proprii sau colective, întotdeauna de laborioasă documentare și profunde descifrări ale mesajului complex cuprins în impresionanta bibliotecă cu cărți datorată unuia dintre uriașii creatori ai lumii de opere cu vaste cuprinderi și surprinzătoare reverberații intelectuale. Datorită profesorului universitar Valeriu Râpeanu, nu o dată competent sprijinit de soția sa, distinsa cercetătoare Sanda Râpeanu, vasta operă a savantului român a inegalabilului profesor, onorat cu prestigioase titluri academice în zeci de țări, s-a înavuțit patrimoniul românesc al cărților prin ediții de remarcabilă ținută științifică. Amintim doar O viață de om așa cum a fost, I-IV, Oameni cari au fost, I-III, prima ediție critică integrală, O luptă literară, I-II, Pe drumuri depărtate, I-II, Sfapturi pe întunerec, I-II etc., adăugându-le volume despre N. Iorga și modul cum a fost receptat de mari spirite ale gândirii și creației autohtone: Mircea Eliade, G.I. Brătianu, Nae Ionescu, I.G. Duca ș.a.

Nu de mult, o monumentală apariție editorială, N. Iorga, 1940-1947, datorată lui Valeriu Râpeanu și Sandei Râpeanu (cu sprijinul acordat tipăririi de George Constantin Păunescu), în fapt ediția a II-a, revăzută și adăugită, se înfățișează ca o captivantă reconstituire cronologică a ceea ce s-a întâmplat după tragica moarte a savantului, în postumitatea imediată între anii 1940 și 1947, în „seismele istorice” ale acelui timp, când viața și opera savantului au fost puse mai întâi pe balanța ucigașă a extremei drepte, de care fusese asasinat și, mai apoi, a extremei stângi, datorită căreia – după suprimarea omului de către prima – avea să-i fie interzisă, suprimată opera de către cea de a doua. În fond, fiind astfel condamnat a doua oară la moarte prin uitare. El, cel care credea nestrămutat, cum scrie Valeriu Râpeanu – „în armonia socială, unitatea și solidaritatea națională”, în necesitatea obligatorie a respingerii „oricăror forme de violență, de ură între componentele unei colectivități”.

Și iată, că în zilele noastre, la aproape trei sferturi de veac de la acea nefastă perioadă din zbuciumatul mers al istoriei se aud din nou voci care – din inconștiență sau vinovate calcule potrivnice normalității și armoniei sociale, ori datorate unor fanatici ai urei și violenței pare a se crede că se poate atenta cu nonșalanța inculturii la statuile neamului și că pot fi ignorate și uitate lecțiile trecutului, repetându-i acestuia tragicele erori. În această privință, sunt multe de aflat și de învățat din cele 12 capitole, în câte au fost structurate faptele spirituale (și nu numai) ale acelor șapte ani în care glasul conștiinței și al adevărului s-a încercat și s-a reușit a fi temporar înnăbușit, cu consecințe incalculabile.

Este un merit esențial al alcătuitorilor acestei impunătoare antologii de a fi pornit de la, sau de a fi ajuns la constatarea că „în evaluarea locului lui N. Iorga în viața socială și culturală românească” accentul a căzut nu o dată „asupra a ceea ce este aleatoriu, reliefându-se cu tenacitate inconsecvența, slăbiciunile omenești, cedările conjuncturale”, ocolindu-se din perfide și interesate calcule „consecvența de fond” care l-a singularizat pe savant. Firește, în perioada ce a urmat asasinării lui Nicolae Iorga acelui moment de culminație a dictaturii extremist-teroriste, în condițiile unor noi tipuri de dictatură s-au făcut auzite totuși și voci responsabile, exemplare, care au condamnat cu fermitate asasinatul fizic și s-au opus cu demnitate și curaj civic, intelectual asasinării morale puse la cale. Dar s-au făcut auzite și voci fără spaimă de verdictul viitorului, purtând în ele sonoritățile lașității și oportunismului, ale tânjirii după obținerea unor beneficii rezultate din oferte conjuncturale.

Toate acestea rezultă din construcția inteligentă și din preocuparea alcătuitorilor antologiei pentru păstrarea nealterată a adevărului conținut în atitudinile și scrierile datorate unor personalități politice și intelectuale din acei ani, selecția de texte având mereu în atenție „paginile esențiale”, ca lecția istorică a acelor ani să nu fie ignorată și cu atât mai mult să nu fie uitată.

Receptată și prin această grilă de lectură, antologia Nicolae Iorga, 1940-1947 este fără îndoială o carte de actualitate, cu atât mai mult cu cât e timpul să nu fie privite fără îngrijorare și fermitate tentațiile de reabilitare a unor practici totalitare, de acceptare cu oarecare placiditate politică a unor teorii cândva condamnate de istorie, rasiste, xenofobe, naționalist-extremiste, a unor tendințe manifeste de escaladare a terorismului legitimat prin opțiuni de natură religioasă ori etnică, de reînviere și manifestare publică a unor acțiuni de sorginte fascistă care nu pot fi disimulate prin evoluții pe scena lumii sub numele doar aparent liniștitor de noua dreaptă.

Destinul tragic al marelui savant român Nicolae Iorga ne-o cere prin ceea ce a fost esențial în viața și opera sa în mod imperativ.

Cum comentati?