Clipa

Toamna pătimirii noastre (I)

Autor: Vartan Arachelian • Rubrica: Restituiri, Uncategorized • Oct 2016  Printează acest articol

Vartan Arachelian

Marele război, cum aveau să numească contemporanii prima conflagrație planetară, era o ciocnire violentă între interesele marilor puteri. Cucerirea de noi zone de influență era una din cauzele acestei confruntări militare. În deceniile din urmă, Germania se dezvoltase cu un ritm superior altor țări industrializate și reușise să înlăture puterile care acaparaseră, primele, numeroase piețe de desfacere. Anecdotele pe care vrem să le transcriem aici și care au circulat în timpurie neutralității (1914-1916) anunțau, parcă, globalizarea din anii noștri. Prima povestește un schimb de mesagii între guvernul de la Londra și consulul său din Siria. Întrebat despre starea comerțului britanic în această colonie, diplomatul a telegrafiat într-un stil în care umorul insular nu disimulează total tristețea unei înfrângeri, fie ea și comercială: „Am onoarea a raporta guvernului britanic că din ce în ce mai mult produsele germane înlătură toate produsele noastre. Nu va trece multă vreme și eu însumi voi fi în Siria singurul obiect de proveniență engleză.”

Situația nu se prezenta altfel nici în România, mai ales după intrarea noastră în orbita Triplei Alianțe. Pentru a rămâne în registrul umorului, să relatăm în continuare pățania unui proprietar de pământuri rezumată într-o altă anecdotă:

„Venisem acum câtăva vreme în București și trăsesem la un hotel din partea centrală a orașului. Dimineața când m-am sculat, aruncând cămașa de noapte din pânză de țară cu flori românești, îmi veni în minte că pânza de zefir ușor din care era făcută cămașa de zi, ce pusesem pe mine, era fabricată în Germania. La această idee începui a scotoci prin cameră ca un bezmetic. Becul electric de pe măsuța de noapte avea scris pe el în englezește: Made in Germany. Robinetul de la calorifer purta eticheta unei întreprinderi de încălzire centrală germană; patul pe care dormisem, turnat din bronz, încă era fabricat în Germania! Furios, m-am îmbrăcat în grabă, mi-am tras ciorapii și ghetele și m-am fricționat cu apă de Colonia care și ea era germană, căci într-un colț, jos, sub etichetă, în engleză, erau scrise cuvintele sacramentale: Made in Germany, făcut în Germania. Hainele mi-erau confecționate din postav fabricat tot în Germania. Am ieșit. În ascensor, pentru a mă potoli, aruncai ochii pe o placă de fier. Instalația de ascensor era făcută de o casă din Breslau, tot din Germania!

Deznădăjduit, m-am aruncat în tramvaiul comunal! Cel puțin acolo eram în adăpost; acesta îl puteam numi tramvaiul nostru național!

Aș! Tocmai când mă credeam în mai multă siguranță, o afurisită de tăbliță galbenă cu litere negre mă făcu să îngălbenesc. Și tramvaiul era fabricat la Viena, pentru mine, tot în Germania.

Am sărit jos electrizat și am intrat într-un magazin pe Lipscani, unde aveam o comandă pentru moșie… Tot privind la rafturile încărcate cu fel de fel de mărfuri, nu știu ce mă împinse – se vede păcatul – și întrebai: de unde sunt toate aceste mărfuri?

– Din Germania, îmi răspunse cu fală neguțătorul, lăudându-se că în prăvălia sa nu se găsește nici un cui care să nu fie adus din Germania!

Am plecat de-a dreptul la gară. Abia când am ajuns acasă mi-am dat seama că vagonul în care mă urcasem era construit în Germania, că trenul care mă adusese ca o nălucă zbura pe o linie construită de germani, tras de o mașină ca un balaur adusă pe de-a-ntregul din Germania!

Acasă, neamțul, mașinist, care mă aștepta cu nerăbdare, cum mă văzu îmi sări înainte, spunându-mi că are să-mi comunice o mare bucurie. Ce era?

Plugurile cele noi, cu abur, pe cari le așteptam de câteva luni, sosiseră tocmai atunci din Germania!

Germania, Germania și iar Germania!”

Pentru Germania și Austro-Ungaria, România nu era numai un spațiu generos de debușeu al produselor lor, dar și o zonă în care marile capitaluri bancare transferate în diferite industrii și, în special, în industria extractivă de petrol, se reîntorceau prin dividente sporite în buzunarele acționarilor de la Berlin, Viena sau Budapesta. Dacă am adăuga și faptul că România era – prin grâul și șeptelul său – un ieftin furnizor de hrană, vom avea doar câteva dintre motivele pentru care „Centralii” acordau o mare și specială atenție atragerii României în orbita războiului sau – în cel mai grav caz acceptabil – în păstrarea ei într-o neutralitate binevoitoare. Iată o dovadă a criteriilor de conduită a diplomației Vienei față de București în telegrama trimisă la 23 mai 1915 de contele Ottokar Czernin, ministrul Austro-Ungariei în România, noului ministru de Externe, un armean înnobilat, baronul Burian:

„România, șovăind în recunoașterea adevăratelor ei interese și urmând ademenirilor sclipitoare ale Înțelegerei, a și luat, fără îndoială, contact puternic cu inamicii noștri. Dacă nu ne lăsăm să fim înșelați, nu vrem totuși să stăm la îndoială, că Regatul va ști să evite să pornească o politică periculoasă pentru țară, cât mai este timp, tocmai pe baza cumpănirii tuturor eventualităților și a egoismului politic sănătos care o împinge în această direcție.

Soldați germani, bulgari, turci în Bucureștiul ocupat de armatele Puterilor Centrale. Foto: MNIR

Pentru România nu este vorba doară numai de ceea ce va primi, ci de ceea ce va putea păstra.

E ușor de socotit că cuceririle pe care le va face România în dauna Monarhiei, sub aripile Înțelegerei, vor trebui să fie precare. Independent de întreprinderile de recucerire inevitabile, de mai târziu, ale Monarhiei, o Rusie victorioasă și ajunsă la scop nu va admite desigur în Balcani o situație în care o Românie puternică, pusă de-a curmezișul, ar închide drumul spre Strâmtori, ar sta în calea situației dominante a Rusiei în Bulgaria și ar exercita o preponderență hotărâtoare asupra celorlalți, anume asupra statelor slave din Balcani.

Ceea ce va urma din aceasta, în viitor, bărbații de stat români n-au decît să-și imagineze.

Învingerea Rusiei este deci o condiție de viață pentru România; a contribui la triumful Rusiei – o sinucidere.

Discutarea neîncetată a acestor adevăruri fundamentale în București este sarcina noastră.

Afară de acestea să provocăm impresia, printr-un limbaj liniștit și sigur, că contăm pe neutralitate ca pe ceva de la sine înțeles…”

Înainte însă de a face mai transparent limbajul discret folosit în această corespondență diplomatică (în care cititorul va vedea că mita, corupția, cumpărarea unor ziare și edituri etc. nu intrau în „discutarea neîncetată a acestor adevăruri fundamentale în București”), să reluăm șirul evenimentelor militare. Dar mai întîi tragedia țăranilor ardeleni în hainele armatelor cezaro-crăiești.

Nenumărate și pline de pedepse sunt căile calvarului! Torturii fizice i se adăuga tortura morală și din nenumărate fapte de acest fel numai una e suficientă pentru ca cititorul să înțeleagă tragedia soldatului ardelean aruncat cu de-a surda în acest război. La Stari-Stambor s-au încăierat ardelenii cu românii de peste Nistru. Au murit mulți și de-o parte și de alta. Printre prizonierii de dincolo erau și vreo câteva sute de români în uniforma soldățească a țarului, între ei și un sergent care servise la Regimentul 31 din Sibiu și pe care războiul îl apucă cu oile peste Nistru. În luptă strigau: „Nu dați, măi, că și noi suntem români!”

Bucătarul Budac, care-i povestea întîmplarea sublocotenentului Tăslăuanu, se întreba cu groază:

– Doamne, cum o fi și asta să ne omorâm noi, frați între frați?

– Blestemul lui Dumnezeu, frate Budac – îngână Tăslăuanu. Dar nu era decât blestemul unei istorii maștere și istoria trebuia corectată – cu cât sânge și cu câtă suferință, și cu ce preț în ființe tinere era o taină pe care tot ea, istoria, o știa deocamdată.

x

În general, potentaților politici, din diferite epoci și din varii geografii, le e jenă să discute public despre acțiunile de spionaj pe care le subvenționează. Discreția își găsește o dublă justificare: pe de o parte e vorba, se înțelege, de păstrarea unui desăvârșit mutism asupra acestei îndeletniciri care se practică în taină și, în al doilea rând, dintr-o jenă morală care altfel poate strica imaginea publică a mărimilor zilei ce încurajează astfel de îndeletniciri. De multă vreme a existat și în acest domeniu secret al iscodirii statelor prietene și neprietene o excepție. E vorba despre Prusia care în politica ei agresivă n-a scăpat ocazia de a-și face un titlu de glorie prin cinismul ei. Dacă Frederic cel Mare se lăudase cândva că „are un singur bucătar, dar o sută de spioni”, în timpurile din preajma primului război mondial un general teuton ducea gândul împăratului mult mai departe: „Nu înseamnă că cheltuiești banii degeaba când aduci unei națiuni foloasele unui serviciu secret de spionaj; dimpotrivă, nici nu se poate o întrebuințare mai bună a banilor.”

Încă mult înainte de începerea conflagrației continentale, Europa realiză ușor că generalul german nu se lăuda deloc cu mărinimoasa încurajare a serviciilor sale de spionaj. Dacă se perfecționaseră tunurile, se înțelege că și spionajul își rafinase metodele. Cumpărarea de cugete – personajele politice ale zilei erau în primul rând vizate – și năimirea gazetelor și gazetarilor de o moralitate precară intrau în preocupările curente ale oficinelor de spionaj. Începerea războiului acceleră într-un mod brutal acțiunea de influențare cu atât mai mult cu cât România și Italia nu urmară în mod automat cele două împărății care dăduseră foc Europei. În fața acestei situații, Puterile Centrale au recurs de urgență la sistemul bine cunoscut lor, dar de data aceasta fără a cruța vreun efort sau vreo sumă de bani, fie ea chiar exorbitantă – de corupere pentru a asigura în cele două țări o atmosferă de simpatie intereselor lor, pentru a evita o eventuală ieșire potrivnică a acestora din neutralitate. Și astfel acțiunile de arendare a conștiințelor încep să se facă simțite la Roma sub conducerea baronului Flotow, la București sub cea a baronului von dem Busche, care-l înlocuise pe neașteptate pe prăfuitul Waldhausen din funcția de ministru al Berlinului la noi, și a contelui Czernin, ministrul austro-ungar pe malurile Dâmboviței. Cum pe teatrul militar al Europei Grecia juca un rol important, nici ea nu fuse neglijată; taraba cumpărării de simpatii fu deschisă la Atena, sub patronajul baronului Schenk, fostul reprezentant al intereselor lui Krupp la București. Dosarul acestor acțiuni este foarte gros și-l vom răsfoi împreună în paginile ce vor urma. Până atunci însă, să cunoaștem acțiunile întreprinse la lumina zilei de cei doi miniștri ai „Centralilor” la București.

Continuare în numărul viitor

Cum comentati?