Clipa

Civilizația „pistriță”

Autor: Dinu Săraru • Rubrica: Editorial • Oct 2016  Printează acest articol

dinusararu

— Au apărut și la noi, aici, în Oltenia de sub munte, cum zici dumneata, „case pistrițe” – îmi spune unul dintre ultimii țărani bătrâni ai Slătioarei –, care „am apucat și timpurile normale și știu ce vorbesc”, zice el. N-apuci bine să intri în Slătioara și, pe stânga, o casă roșie ca focul. Dracul a mai văzut așa ceva, aici, sub munții Căpățânii unde, ca la Hurezi la curțile Brâncovenilor, totul e alb ca varul?! Și nu mergi mult și, pe stânga, altă casă roșie cum e cărămida arsă prea mult și de jur-împrejur păreții albi ai caselor noastre din timpurile normale. Mai mergi, ce mai mergi și, când să dai cu ochii de biserica satului ca o catedrală și de școala satului de-acum o sută de ani, albe și ele cum e zăpada, îți iese în față o vilă „pistriță” și ea, și tot roșie! Unde dracu or fi văzut oamenii ăștia casele roșii, fiindcă dacă s-au întors cu ceva, când s-au întors din Europa, de la îngrijit babe și moși și de la cules căpșune și scos bolovani din câmpurile pregătite pentru arătură, cu altceva n-au venit, decât cu câte o geoarsă de mașină, luată cu chirie ca să ne scoată ochii, și cu pereții ăștia roșii?! Și nu treci bine de casa dumitale și, pe dreapta, un amărât care moștenise o locuință de învățător, cum își făceau învățătorii pe timpul meu, cu scară cu stâlpii albi ca laptele și cerdac alb și el ca laptele, a spoit-o galbină, ca galbinul din steag; ți se strepezesc ochii și te trec lacrămile de când răsare soarele și până apune, când trebuie să te uiți la păreții ei. Și iar mai mergi ce mai mergi, și treci de Casa de cultură albă, și treci de Primăria albă și, când urci priporul care duce la Milostea, altă casă roșie și alta galbină ca gălbenușul oului și te freci la ochi și nu mai știi dacă mai ești în Oltenia.

S-a umplut într-adevăr Slătioara de case „pistrițe”, s-a umplut lumea de o limbă „pistriță”, de ajungi să nu te mai înțelegi cu oamenii și de minți „pistrițe”, și de judecăți „pistrițe” lipsite de omenie, și nu deschizi televizorul și auzi că șoferul unui camion cu doisprezece roți a furat doisprezece mii de euro și a cumpărat doisprezece vaci ca să-și facă o fermă și toate doisprezece vaci au slăbit și s-au prăpădit de neîngrijire și, la țară, la doisprezece fete se naște un băiat. Și până și reclamele la televiziune, citite de actori, oameni cu școală, se presupune, și difuzate de redactori și șefi cu școală, se presupune, ți se spune că numai cu doisprezece pastile poți să scapi de prostie. A apărut limba „pistriță”! Și nu se miră nimeni! Nu se minunează nimeni! Nu intervine nimeni! Și la o televiziune, după ce vine o fetiță deșteaptă și ne spune că nu se zice „undeva, la ora doisprezece”, pentru că undeva indică locul și nu ora, și ora se spune „douăsprezece” și nu „undeva, pe la ora doi”, ci „în jurul orei două”, și nu undeva, care indică locul, nu timpul…

Ei bine, după ce pleacă fetița cu lecția de limbă, vine actorul cu școală înaltă, din reclama cu camionul cu doisprezece roți! Și n-aude nimeni din toată televiziunea?!

Adevărul acesta este și noi toți, miniștri cu studii superioare, cu doctorate, cu pretenții, plătiți cu doisprezece mii de euro pe lună, intrăm hotărâți, odată cu casele „pistrițe” și cu educația „pistrițului”, în civilizația „pistriță”, unde „pistrițul” joacă rolul hotărâtor.

N-am văzut încă un dascăl de la învățătorul de școala primară, până la universitate la profesorul doctor, să vină la o televiziune și să spună cum se vorbește corect limba română, față de halul în care a ajuns să fie ea mutilată cu atâta ambiție și cu atâta dispreț și călcată în picioare și strivită în noroiul mahalalei care acoperă, de la bulevardele capitalei până la ulițele satelor, toată țara.

Se pare că nu există, ca să dau un singur exemplu de împotrivire la invazia „pistrițului”, nu există în nicio comună, în niciun orășel, un serviciu de salubritate arhitecturală și, mai ales la țară, unde identitatea națională stă și în bunul gust milenar al țăranului român, și în limba lui care s-a format și în biserică de-a lungul veacurilor la școala sfântă a Cazaniilor, și în vestimentația identitară pentru fiecare regiune anume, și în morala care a stăpânit cerul satului românesc. Nimeni nu și-a pus întrebarea, cum ar arăta cerul, dacă și el ar deveni robul „pistrițului” și stelele ar fi roșii și galbene și verzi și albastre și violete ca Roata norocului de la circ, la Bâlciul de Sfântul Ilie din Polovragii Gorjului?

Civilizația „pistrițului” nu ne pândește, ci ne-a cotropit în absolut toate domeniile!

— „Doisprezece” universități – spunea într-o seară, la o televiziune, un titrat al lor – s-au asociat să promoveze rigorile limbii române!

Vă dați seama ce aspre rigori ar putea fi promovate dacă în fruntea acestor universități s-ar afla doisprezece rectorate!?

Așadar, timpul „pistrițului” e în floare și o coroană de premiant trebuie să aibă, neapărat, în alcătuirea ei, doisprezece flori ca să încununeze, conform cu timpul „pistriț”, o frunte înțeleaptă!

Vremea „pistrițului” a venit odată cu tăvălugul globalizării cu orice preț, până și a spiritualității identitare naționale, cu excepția unor țări și culturi ambițioase, orgolioase, cum este, se știe, și cultura franceză de la care ne revendicăm pentru a ne despărți nefericit de exigențele ei naționale, ca să ne bălăcim liberi în pestilențialul mahalalei „sans rivages”, iluzionându-ne că, astfel, suntem, în sfârșit, europeni!

Articol apărut pe blogul „Adevărul”

Cum comentati?