Clipa

Temeiurile educației de ieri și de azi și idealul omului universal

Autor: Dr. Andrei Carpeneanu • Rubrica: Filosofie • Iul 2016  Printează acest articol

Dr. Andrei Carpeneanu

Educarea membrului ideal al societății a constituit una din temele centrale ale celor mai importante curente și sisteme de gândire, începând cu Antichitatea greacă și până azi, când dezbaterile în sfera educației au atins un grad de rafinament și de complexitate pe măsura dificultăților cu care se confruntă acest domeniu în epoca globalismului și multiculturalismului, iar realitățile sociale depășesc, de cele mai multe ori, posibilitățile de adaptare ale teoriilor și practicilor educaționale.

Școala socratică statornicește ideea că oamenii își pot afla menirea și duce o viață fericită doar în comuniune cu alți oameni; în Etica Nicomahică, Aristotel descrie viața fericită drept viața dusă în acord cu virtuțile, rolul statului fiind acela de a-i instrui pe cetățeni și de a-i deprinde cu comandamentele morale, astfel încât să asigure bunul mers al societății, continuitatea valorilor pe care aceasta se întemeiază și bunăstarea membrilor săi. În contemporaneitate, filosoful și pedagogul american John Dewey afirmă ceva similar, respingând ideea „contractului social” al lui Hobbes și explicând faptul că omul este o ființă fundamental socială, iar satisfacția individuală și progresul nu se pot împlini în absența unui context social care să le promoveze.

În Politica, atunci când se referă la o persoană educată, Aristotel are în vedere acel tip de educație pe care fiii Atenei trebuie să-l primească „nu doar pentru că este util sau necesar, ci pentru că este nobil și potrivit pentru o persoană liberă”. Omul cultivat este acela care a studiat toate domeniile, fără a și le însuși la nivelul de specialist, performanță greu de realizat, însă suficient de bine încât să poată fi un bun „judecător”, cu alte cuvinte să poată discerne dacă sfatul unui specialist este corect sau greșit. Mai mult, un om cu o astfel de educație „universală” va fi liber de dependența intelectuală proprie specialistului, care este legat de domeniul său îngust și a cărui libertate a gândirii e îngrădită tocmai de lucrurile pe care le cunoaște atât de bine. De pildă, desenul, mousikē, filosofia și științele teoretice sunt foarte potrivite pentru petrecerea nobilă a timpului liber și pentru atingerea fericirii. O persoană educată, spune Aristotel, trebuie să studieze toate „științele civilizate”, dar până la un punct, „pentru a nu-și înjosi mintea”, deci a o lipsi de timpul destinat cugetării libere.

O teorie asemănătoare găsim și la Comenius, al cărui rol în pedagogia modernă a fost comparat de Nicholas Murray Butler, filosof al educației, laureat al premiului Nobel pentru pace în 1931, cu rolul lui Newton sau Copernic pentru știința zilelor noastre sau al lui Descartes pentru filosofia modernă. Așadar, gânditorul ceh consideră că omul trebuie să beneficieze de o educație enciclopedică, pentru a fi „deprins nu doar cu un singur lucru sau mai multe, ci cu toate lucrurile care desăvârșesc cu adevărat natura omenească”. Prin deprinderi raționale, prin atitudinea corectă față de viață, față de semeni și de Dumnezeu, omul va putea desluși menirea lui pe pământ, fapt care îi va aduce fericirea. Cele trei scopuri ale educației, erudiția, virtutea și pietatea reprezintă principiile unei vieți împlinite, dar și temelia mântuirii în viața de apoi.

Imaginea unui uomo universalis, a savantului renascentist, a avut ca temei conceptul aristotelian al omului educat, produs al instrucției ideale, pe care, cu siguranță, Aristotel însuși îl întruchipa. În Renaștere, personajul considerat modelul cărturarului umanist cu preocupări „universale” a fost Leon Battista Alberti, reprezentant al academiei platonice de la Florența. Negustor bogat și Mecena, era totodată, așa cum arată P. P. Negulescu în Filosofia Renașterii, „un istoric ce scrisese o Historia illustrium virorum și un poet care a lăsat un volum de sonete și de canzone [...]”. Alberti era cunoscut și ca un atlet cu performanțe uimitoare în sporturile pe care practica, deși „se născuse slab și bolnăvicios […] însă printr-un regim eroic de mișcare în aer liber a ajuns să-și întărească corpul și să-l facă să reziste tuturor intemperiilor […]; mânuirea armelor de tot felul îi era familiară, iar o curiozitate nesățioasă îl împingea veșnic în toate direcțiile, silindu-l să treacă de la drept la matematici, de la acestea la problemele politice și morale, la predilecțiile arheologice și filologice ale umaniștilor, apoi la fizică, la navigație, la perspectivă, la artele plastice, la arhitectură, la prestidigitație, la secretele cosmeticei feminine, la creșterea cailor [...] În fizică, a inventat numeroase mici aparate: o pendulă portativă, o cameră obscură, un instrument de geodezie [...] Pictorilor și sculptorilor le-a dat sfaturi practice și rețete utile, în tractatul său despre pictură sau cel despre sculptură”.

Constantin Noica îl consideră totuși pe Alberti un om universal doar „în suprafață, pe orizontală, fără mari culmi”, spre deosebire de Giovanni Pico della Mirandola, reprezentant de frunte al academiei platonice de la Florența, unde „universalitatea ar putea fi aliată și cu adâncimea”. Pico învață latina, greaca, ebraica, aramaica, araba și este cultivat în spiritul peripatetismului aristotelic, doctrina „oficială” predată în universitățile din acea epocă. Pătrunzând în cercul umanist al școlii florentine și influențat de platonismul practicat de membrii săi (Marsilio Ficino îl numește, după primele discuții, „frate întru Platon”), își va dori concilierea peripatetismului cu idealismul platonic, viziuni filosofice pe care nu le considera contradictorii, spre deosebire de contemporanii săi. Însă ambițiile sale au fost și mai mari, țintind către unirea tuturor școlilor de gândire într-o singură filosofie, proiectul său urmând să adune laolaltă surse de înțelepciune dintre cele mai variate, antice și medievale, păgâne și creștine, musulmane și iudaice.

Noica este de părere că abia la Goethe întâlnim un om universal „pe măsura idealului Renașterii”, căruia, din nefericire, nu-i putem cerceta toate aspectele genialității, din pricina faptului că nu a lăsat însemnări de tipul documentelor lăsate de Leonardo și Valery sau de tipul caietelor lui Eminescu, considerat un om universal „în versiune românească”, un „secretar al firii omenești”. „Dacă e vorba de lecția fără de capăt pe care o poate da un uomo universale în versiune românească”, spune Noica în Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii românești, „este o lecție pentru oameni de cultură adevărați, creatori sau specialiști. E adevărat: imperfecțiune este, în cele șapte sau opt mii de file ale lui Eminescu; dar este una care strivește, cu masivitatea și deschiderea ei, orice conștiință de specialist sau nespecialist care o înfruntă”.

Și literatura recentă propune asemenea modele de cărturari tentați de „universalitate”. Personajul lui Hermann Hesse, Josef Knecht este magister al jocului cu mărgele de sticlă, un fel de știință universală în care se regăsesc, îngemănate și sublimate toate artele, științele, filosofia, cugetarea omenească la cel mai înalt nivel. Hesse imaginează o epocă „post-foiletonistică”, când umanitatea reușise să depășească o întinsă perioadă de sterilitate spirituală, de falsificare a valorilor, de domnie aparent nesfârșită a superficialității, a „flecărelii” și „amuzamentului” (prin urmare o variantă atenuată a epocii pe care o traversăm azi!). Această tranziție fusese posibilă prin apelul la jocul cu mărgele de sticlă, acel „instrument universal de cultură [...], care a avut o mare parte de contribuție la victoria deplină împotriva foiletonului și la trezirea unei plăceri noi de a-și instrui spiritul prin exercițiile cele mai exacte, căreia îi datorăm apariția unei noi educații spirituale de o rigoare monahală”. Și personajul Josef Knecht pare conceput după imaginea omului cult aristotelian, iar educația sa se desfășoară în trepte de inițiere; acesta, fără a fi prizonierul unei specializări impuse de dascălii săi, ajunge să îmbrățișeze și să sublimeze toate domeniile cunoașterii într-o formulă nouă, cea a jocului cu mărgele de sticlă, joc al zeilor, unde Knecht descompune magic Creația în elementele ei constituente și o reface la loc, după ce i-a studiat principiile și legile cu ochii unui demiurg, din interior.

S-a spus că atingerea idealului omului renascentist în epoca digitală reprezintă o sarcină la îndemână, când suma tuturor cunoștințelor omenești se poate regăsi pe un cip minuscul. Însă rolul unor asemenea instrumente se limitează doar la viteza cu care avem acces la bazele de date și la cantitatea de informație care poate fi stocată. Cunoașterea înseamnă mai mult decât înmagazinare de informații, cunoașterea, pentru a genera noul, progresul, creativitatea, presupune conștiință, libertate, umanitate.

Cum comentati?