Clipa

Societatea civilă şi politica instinctului naţional

Autor: Vartan Arachelian • Rubrica: Restituiri • Iul 2016  Printează acest articol

Vartan Arachelian

Mi se pare o datorie sacră față de înaintașii noștri să ne amintim – cei ce știm din cărțile mult timp interzise – și să le spunem celor care au venit pe lume când școala lui Spiru Haret a fost a fost interzisă sub ocupație sovietică, ce și cum au fost vremurile, și mai ales, cine au fost eroii-fondatori ai României visate timp de un mileniu, pe care aceștia ne-au lăsat moștenire.

1914-1916:    ANII NEUTRALITĂȚII… Deși opțiunea României era atât de dificil de realizat, Brătianu continua să guverneze un consiliu monocolor, refuzând un minister de unitate națională. Ceea ce trebuia să se realizeze la nivelul executivului înfăptuiseră în fapt forțele reprezentative ale opiniei publice. Unirea dintre Nicolae Filipescu și Take Ionescu – marii animatori în epocă pentru intrarea imediată în acțiune a României – a fost catalizatorul tuturor energiilor devotate cauzei „instinctului național“. O serie întreagă de organizații vin să se alăture Ligii Culturale și să preseze guvernul – printr-o largă gamă de manifestări publice – pentru a-și asuma răspunderea istorică. Asocierea reflectă – atât prin largul caracter de masă cât și prin culoarea politică a fruntașilor lor componența acestor organizații. Astfel, din Acțiunea Națională fac parte, pe lângă parlamentarii conservatori, și conservatori democrați (conduși de Nicu Filipescu și, respectiv, Take Ionescu, deputatul independent Constantin Mille, directorul ziarelor „Adevărul” și „Dimineața”), și numeroși deputați liberali. Federația unionistă, o altă grupare de largă concentrare a personalităților publice de prestigiu, avea, alături de aceștia, pe Barbu Ștefănescu-Delavrancea, și pe fruntașii ardeleni refugiați în vechiul regat (membri ai Ligii Culturale) dr. Vasile Lucaciu, Octavian Goga și Simeon Mîndrescu. Spiritul-rector al acestor asociații se dovedea a fi Nicolae Filipescu, un patriot înflăcărat, un temperament de luptător neobosit, un tribun cu o largă audiență publică. În istoria românească, bogată în entuziaști și devotați bărbați politici, care au știut cu verbul lor să însufletțească țara în momentele ei decisive, Nicu Filipescu este printre cei dintâi. Iată un fragment din discursul său ținut la Iași la o întrunire a Ligii Culturale: „Ce este regatul român fără Ardeal? O absurditate geografică, o fâșie de pământ întortocheată și frântă în semicerc. Arătați această figură schiloadă unui copil de șapte ani și întrebați-l ce lipsește României. El, cu o mână ageamie, va trage linia ce împlinește cercul. (…) Noi avem granița cea mai mare față de teritoriul cel mai mic. Militărește, nu se poate mai rău. Apoi, partea noastră e numai strâmtoarea dintre coama Carpaților și Marea Neagră, drumul de trecere a migrațiunilor popoarelor. De aici toate durerile din trecut. Așadar, absurditatea geografică de o parte și fatalitatea istorică, de alta. La granițele actuale suntem o țară fără viitor. Spre a ne împlini aci rolul european, ne trebuie bastionul ce domină această pozițiune. De aceea ațintim către cetatea naturală a Ardealului, către acropola românismului. Aci e centrul, aci inima românismului. Aci, într-un palat fermecat zidit ca în povești, în vreuna din peșterile Carpaților, s-a adăpostit conștiința de neam. Din acești munți țâșnesc izvoarele râurilor noastre ce cară, spre șesul dunărean, în undele lor, suspinurile fraților. De aci, Șincai și Petru Maior ne-au trimis mărturiile obârșiei noastre latine. De aci au roit dascălii neamului, spre a trezi conștiința națională în vremuri de uitare de sine. Secați izvoarele, nimiciți pe frați, ajutând victoria inamicului, și nu se va mai zice: «românul nu piere». De aceea vrem Ardealul și nimic alt. De aceea pot rezuma tot ce v-am spus, rostind și repetând acest singur cuvânt: Ardealul! Ardealul! Ardealul!“

Cealaltă mare și proeminentă figură care se așezase de la început în capul mișcării populare de intrare imediată a României în acțiune era Take Ionescu. Inteligență sclipitoare, dominat în gestul său politic de cenzura morală, om cu autoritate europeană și care nu putea concepe politica decât la dimensiuni continentale, Take Ionescu era preocupat nu numai de valoarea reală a faptei, dar și de valoarea gestului din care fapta se isca. El vedea chestiunea națională românească ca parte integrantă a problemei europene în care – opina el – buna înțelegere între statele balcanice ar fi fost o garanție pentru pacea continentului. (De altfel, o atentă cercetare a activității sale diplomatice și a sforțărilor sale fie ca ministru de Externe, fie ca mediator îl va putea așeza la locul meritat în ochii contemporanilor noștri ca un precursor al ilustrului diplomat Nicolae Titulescu.) Prestigiul său depășise de mult hotarele țării. Încă de la începutul războiului, Take Ionescu culegea elogii pentru atitudinea sa, așa cum avea să i le dăruiască și intransigentul om politic francez, viitorul prim-ministru Clemenceau, „Tigrul“ – cum fusese poreclit pentru vigoarea și brutalitatea cu care știa să-și ducă până la capăt intențiile. Aflat în opoziție, acordând presei un uriaș credit în lupta politică („oricând pot face dintr-o echipă de gazetari un excelent guvern al Franței, dar nu voi găsi niciodată în actualul guvern un ministru capabil să mânuiască un condei eficace de ziarist!“), el, după ce îl critică pe Brătianu pentru politica sa de temporizare a intrării României în acțiune (Brătianu „balansează spre cele patru puncte cardinale regretând că nu are decât patru“), se entuziasmează de politica preconizată de Take Ionescu și pe care acesta o expusese ziarului „Le Temps”. Caracterizându-l ca „un mare, un adevărat european“, Clemenceau își încheia unul din rarele sale elogii aduse vreunui contemporan de-al său: „Desigur, el e în același timp român până în măduva oaselor. El se și mândrește a fi. Pentru a conchide, Take Ionescu propovăduiește înțelegerea între statele balcanice și nu eu îl voi contrazice. orice sacrificiu – zice el așa de bine – pe care un stat balcanic l-ar face pentru realizarea acestei înțelegeri nu va fi un sacrificiu decât în aparență; în realitate, va fi o asigurare a viitorului nostru comun, care atârnă de la victoria aliaților“.

Take Ionescu (1858-1922)

Sursa foto: Wikipedia

Cel mai elocvent și răsunător discurs, cel al „politicii instinctului național“ avea să-l rostească în cameră în zilele de 16 și 17 decembrie 1915. El a fost tradus imediat în franceză și engleză și fu cunoscut și apreciat în toate cancelariile europene. Se află aici pagini de antologie. Martori oculari ne-au transmis atmosfera de maxim interes în care s-a ținut discursul. Camera era ocupată până la ultimul loc. Senatul a trebuit să-și suspende lucrările deoarece toți senatorii se îngrămădiseră să-l asculte pe Take Ionescu. Tribunele rezervate publicului erau supraaglomerate. „Sfinxul“, cum era poreclit Ion I.C. Brătianu din cauza feței sale pe care nu se putea ghici nimic din tumultul său interior, era și el prezent în capul băncii ministeriale deși, în general, prezența sa la dezbateri, într-o Cameră dominată de liberali, era, altfel, o raritate. Palid și copleșit de emoție, în redingotă, Take Ionescu se urcă la tribună în mijlocul unei tăceri impresionante. După ce numi ceasul în care se afla România ca unul grav, crucial, în care se hotărăște soarta ei în acest conflict, Take Ionescu trecu la o magistrală demonstrație a necesității intervenției militare pentru a face să triumfe porunca „instinctului național“, a dreptății românești. Expunerea oratorului devine înflăcărată și, o dată cu oratorul, întreaga asistență pătrunde într-o Românie a viitorului pe care el o imaginează profetic: „Văd deschizându-se ușile raiului și o teamă superstițioasă îmi zice să închid ochii, este prea frumos! Sarcina aceasta de a scrie o epopee vie a căzut pe generația noastră, deși nu a fost o generație mai puțin pregătită pentru o viață eroică decât generația noastră. Generația noastră, trăită în îmbogățirea cam repede a României, a căpătat și un gust de bunăstare, care o gonește de la eroism. O viață politică a Bucureștilor în aceste 17 luni, în mijlocul tragediei românilor de pretutindeni, care se zbat sub toate steagurile și suferă toate invaziunile, nu e și ea o insultă la suferința neamului? Și cu toate acestea, domnilor deputați, pe această generație a ursit-o soarta să îndeplinească fapta cea mare. Ea va fi sau gropașa muncii de veacuri, sau zămislitoarea unei vremi așa de frumoase, încât vedenia ei mă smerește.“

O furtună de entuziasm se descărcă în ovații asurzitoare. Niciodată parlamentul românesc nu trăise asemenea clipe de entuziasm și niciodată el nu cunoscuse o aprobare unanimă. Chiar și adversarii săi politici fură câștigați de elocința și patosul lui Take Ionescu. Un ministru, vechi oponent politic al acestuia, contaminat de atmosfera creată de marele orator, mărturisi în gura mare: „S-a făcut. Vom intra. Așa discurs n-a răsunat încă în acest parlament“. Iar cunoscutul scriitor și diplomat francez Robert de Flers, referindu-se mai târziu, la câțiva ani de la terminarea războiului, la acest discurs, avea să exprime de fapt ceea ce istoria avea să consacre: „Era cu neputință să se vorbească mai de sus și să se vadă mai departe.“

Într-adevăr, toată lumea era puternic impresionată și cucerită de patosul excepționalului vorbitor. Cu o singură excepție: Ion I.C. Brătianu. În întreaga istorie românească, nu puțini au fost bărbații cărora să li se fi dat de către soartă să poarte pe umerii lor copleșitoarea răspundere a destinului unui întreg neam. Șeful guvernului era unul dintre aceștia. „Brătianu – scria C. Xeni, unul dintre entuziaștii biografi ai lui Take Ionescu – sta impasibil, cu nervi de oțel, la cârma vasului. Valurile ce-l băteau și din dreapta și din stânga, valurile ce nu-l cruțau, nici din față, nici din spate, îi ascuțeau vigilența fără să-i tulbure calmul. Istoria va trebui să-i recunoască meritul neprețuit al acestei stăpâniri de sine pe care nimeni, poate, în locul său n-ar fi avut-o. Filipescu ar fi fost prea impetuos, Take Ionescu prea impresionabil și nerăbdător pentru un asemenea rol.“ Dar în ciuda impasibilității sale aparente și a declarațiilor ambigue în care Brătianu excela, lăsând germanofililor impresia că va merge alături de ei, partidul și guvernul liberal s-au orientat de la început spre Antantă. Amânarea intervenției era dictată de alegerea momentului optim – de maximă eficacitate pentru aliați – dar și de garantarea unor condiții care să pună la adăpost atât ființa noastră națională (experiența tragică a Serbiei și a Belgiei avertiza) cât și acordarea de drepturi depline, egale, României cu ale celorlalți aliați. „Eu sunt – le declara el miniștrilor Antantei la București în aprilie 1915, după semnarea Convenției comerciale cu Germania – cu voi și sunt convins de victoria voastră pentru că Germania a pregătit 45 de ani o mașină de război formidabilă și în mai puțin de doi ani ați ajuns să-i opriți efectele și s-o egalați, ceea ce afirmă incontestabil superioritatea voastră. Dacă credeți că trebuia să mă declar pentru Germania, n-aș fi făcut-o până acum? Cer deci încrederea dumneavoastră. Aștept de la dumneavoastră o înțelegere exactă a faptelor bazată pe sinceritate. Contradicția care apare între unele dintre faptele mele și unele dintre cuvintele mele e lucru voit și necesar. Trebuie să derutez partida cealaltă până în ziua când împrejurările îmi vor permite să-mi realizez intențiile.“

În sfârșit, pentru a defini și mai exact principiile sale de conduită practică în tratativele pe care le ducea cu aliații, să mai adăugăm și o declarație făcută puțin mai târziu: „În ceea ce privește intrarea României în conflictul european, principiile mele directoare sunt mereu acelea pe care le-am expus deja Quadruplei antante: 1. nu vreau să fac război pe teritoriul meu. 2. nu vreau să fac război contra bulgarilor. 3. nu vreau să fac război înainte de a vedea cu ochii mei ceea ce mi s-a promis, de a avea munițiile care îmi sunt necesare și trupele ruse care îmi sunt indispensabile în Dobrogea pentru a mă proteja contra unei agresiuni bulgare în timp ce eu voi fi ocupat în altă parte. Voi intra în război atunci când voi avea 75% șanse de a nu fi zdrobit“.

În secret, guvernul desfășura o intensă activitate diplomatică. Încă din septembrie 1914, încheiase cu Rusia o convenție care arăta lămurit de care parte se îndreaptă interesele și simpatiile României. Misiuni politice confidențiale au fost în Italia și în Franța pentru a pune la punct detaliile cooperării militare și politice. De câteva luni funcționa la Paris o misiune militară română care se ocupa cu procurarea furniturilor de război. În același timp, în țară, arsenalul primise comenzi substanțiale. În Arcul carpatic se construiau șosele și drumuri strategice, întărituri și forturi. Piesele de artilerie afectate cetății Bucureștilor sau liniei fortificate Focșani-Nămoloasa-Galați erau demontate și transformate în piese mobile. Și totuși, România nu mișca încă. Aliații nu căzuseră la un consens asupra acceptării ca partener egal al potențialului lor aliat. Mai ales Rusia bloca, prin veto, statutul pe care-l pretindea – îndreptățit – România, conștientă atât de marele rol ce i se rezervase în conflagrație, dar, mai ales, de marile sacrificii, de înspăimântătorul tribut de sânge pe care-l cerea războiul.

Fragment din volumul Vartan Arachelian Toamna pătimirii noastre, Editura Eminescu, 1970 și Editura RAO, 2010

Cum comentati?