Clipa

Nicolae Mavrocordat Despre îndatoriri

Autor: Arhimandrit Nectarie Sofelea • Rubrica: Restituiri • Iul 2016  Printează acest articol

În lucrarea de față ne vom strădui să pătrundem și mai în mult în profunzimea operei de mare valoare culturală Despre Îndatoriri, al cărei autor este „Preacucernicul, Preaînaltul și Preaînțeleptul Domn autocrat și Principe al întregii Ungrovlahii, Domn Domn IOAN NICOLAE ALEXANDRU MAVROCORDAT Voievod”1.

Această minunată lucrare a fost structurată în forma celor XIX capitole care o alcătuiesc, diferite ca întindere, ce abordează teme filosofice, religioase, morale și chiar profund teologice. Ca orice autor de lucrări cu consistență pedagogică, Nicolae Mavrocordat consacră cuprinsul întâiului capitol argumentării și îl numește Scopul cărții și cei care au vorbit despre îndatoriri. Erudiția domnitorului este evidentă încă de la începutul acestui capitol unde, în cuprinsul motivației, citează cu multă ușurință filosofi și scriitori antici și Sfinții Părinți, dând dovadă de o meticuloasă și sistematică pregătire intelectuală. Cunoscând că Dumnezeu a înzestrat pe om cu toate virtuțile în potențialitate, omul într-un sine trebuie să se simtă îndatorat a le cunoaște și a le stăpâni pentru a putea ajuta și pe semenii săi care uneori au nevoie să fie ajutați să crească spre cele înalte și nepieritoare. „Dumnezeu a pus în firea omului semințele virtuții, de aceea rațiunea din noi (prin care ne-am deosebit de celelalte ființe) dictează cele trebuitoare și armonizează cele din legea scrisă cu modelele gravate în fire de la început. Psalmistul spune: «Făclie picioarelor mele este legea Ta și lumină cărărilor mele» (Ps. 118, 105). Luminați de harul Legii Noi suntem datori să facem cât mai luminoși pe cei întunecați din pricina păcatului Protopărintelui, înfrumusețându-i cu nuanțe din Dumnezeiasca Scriptură și împodobindu-i în culori din filosofia antică, pentru că, totuși Dumnezeu îi ajută cel mai mult să ajungă strălucitori pe cei care se avântă bine. «Calea cea mai mare este găsirea îndatoririi spre studiul scripturilor inspirate de Dumnezeu.» spune Sf. Vasile cel Mare. «În aceasta se află garanțiile faptelor și viețile fericiților bărbați, înscrise și predate nouă ca icoane însuflețite ale purtării după Dumnezeu.» (Sf. Grigorie Teologul – Despre virtutea după sfinți -) (…) Pentru acestea deci neuitând nici eu de îndatorire și temându-mă de înfricoșătorul glas al Domnului: «Se cuvenea așadar ca tu să pui banii mei la zarafi» (Mt. 25, 27), am dorit să ofer neamului această icoană a virtuții, copil urât al unei mame slabe, înfrumusețat însă de cuvinte ale unor bărbați admirabili, înălțați la mare glorie pentru înțelepciunea și evlavia lor, și mai ales de lumea curată din scripturile inspirate de Dumnezeu. Așadar cuvântul nostru va fi despre virtuți care ne însoțesc o vreme în viață și tind spre cer.”

Nicolae Mavrocordat, sursa foto: romaniamama.ro

Capitolul al II-lea – Despre frumos și virtute și termenul îndatorire și în câte feluri se împarte – este continuare firească a capitolului întâi însă pornind de la or argumentare filosofică și continuând, spunem noi, într-o creștere naturală spre o concluzie teologică. „Filosofia morală se ocupă de voința omului, pe care rațiunea o guvernează și o dirijează, însă aceasta se abate și se îndepărtează de judecata corectă și de binele evident. (…) lupta între un frumos mai mic și unul mai mare, și între un folos mai mare și mai mic, și-apoi între frumos și folositor, interpretarea, judecarea și alegerea cu privire la asigurarea acestora, compararea virtuților între ele și folosirea lor, cea cântărită cu socoteală dreaptă și care strălucește în cuvinte și în fapte, sunt izvoare ale îndatoririlor. Ca discursul să avanseze pentru noi într-o înlănțuire logică trebuie explicat termenul de îndatorire și în continuare trebuie să înainteze spre o dezvoltare mai largă. Stoicii agitându-se cu privire la distingerea lucrurilor și complicându-se în puterea de convingere a cuvintelor, deoarece nu au fost luminați de strălucirile credinței, spuneau că îndatorire este ceea ce întărește apărarea, dacă acest lucru a fost produs rațional, și mai comun, celor care au discutat despre toate îndatoririle li se pare că îndatorirea este, așadar ceea ce este rațional, verosimil și suficient pentru alegerea celor ce trebuie făptuite. (…) La stoici unele îndatoriri sunt fără circumstanță, precum faptul de a te îngrijii de neprihănire și simțuri și cele asemenea. Altele însă sunt după circumstanță, precum faptul de a se mutila pe el însuși, faptul de a-și împrăștia averea și cele care sunt făcute nu după ele însele, ci pentru o altă îndatorire mai puternică. Epictet (55-135 d.Hr) spune că dinte cele făcute «unele sunt făcute anticipat, unele după circumstanță, unele după iconomie, unele după comportament și unele după opoziție.» După noi îndatorire înseamnă lucrare omenească raportată după rațiune la dumnezeire, la el însuși și la semen, armonizându-se cu legea divină și potrivindu-se stării celui care făptuiește. (…) Deci prima și principala lucrare a omului este de a iubi și de a slăvi pe Dumnezeu, fapt care nu fusese ascuns nici de înțelepții din vechime, căci împărțind îndatorirea în desăvârșită și în mijlocie, pe cea desăvârșită, care într-adevăr se ocupă de frumos, o numeau ispravă, iar îndatorirea mijlocie o numea slujbă, deoarece este pentru cei inferiori, prinși în treburile lumii trecătoare. Creștinilor care au crezut cu tărie și mărturisesc și cu mintea și cu limba că orice bine este dăruit de Dumnezeu, negândindu-se întru nimic la ostenelile nesfârșite și râurile de sudoare, ci zidind virtutea pe temelia smereniei, numele de ispravă le pare că este plin de aroganță și ei mărturisesc că orice virtute este dar al lui Dumnezeu, «pentru că de la El și prin El și întru El sunt toate.» (Rom. 11, 36)”.

Nicolae Mavrocordat, sursa foto: Wikipedia

Fără a se abate de la esența lucrării, fericitul voievod Nicolae Mavrocordat atinge în al III-lea capitol – Că unul și numai un scop stă înaintea oamenilor. Este unul și numai un Dumnezeu – o temă de puternică reflexie interioară atât de necesară celui ce va dori în această viață, dar mai ales în ce veșnică, să vadă pe Dumnezeu. Autorul afirmă cu nenumărate argumente scripturistice și nu numai, că adevărat și unicul motiv al existenței umane este acela de a-l iubi și Dumnezeu cu toată inima, aceasta fiind îndatorirea cea dintâi, iar pentru aceasta este nevoie de curățirea inimii de patimi. „Scopul cel mai înalt dintre cele dezirabile, unul și singurul este Dumnezeu, pentru care și în viața prezentă, cea trecătoare și în cea după aceasta, cea veșnică și curată ne mișcam, gândim, ne liniștim, făptuim, ne odihnim, veghem, dormim, facem un bine, pedepsim, tremurăm de frică, ne aprindem de dragoste, trăim, murim, reînviem. «Căci nimeni dintre noi nu trăiește pentru sine și nimeni nu moare pentru sine. Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, și dacă murim, pentru Domnul murim. Așadar și dacă trăim și dacă murim ai Domnului suntem» (Rom. 14, 7-8). (…) Dumnezeu cere toată inima, sufletul întreg, nu pe jumătate, vrea toată puterea noastră să fie încordată spre dragostea, spre slava, spre lauda Lui. Iar întâi cere inima, căci în inimă au fost aruncate semințele dragostei pentru Dumnezeu și din aceasta izvorăște cunoașterea accesibilă a lui Dumnezeu: «Veselească-se inima mea, ca să se teamă de numele Tău.» (Ps. 85, 11). Și iarăși: «Se va apropia om și inimă adâncă și se va înălța Dumnezeu.» (Ps. 63, 7). (…) Curați cu inima sunt cei care scot afară din templul sfânt al inimii idolii răutăților. Căci în inimă sunt sălășluiți idolii iubirii de avere, ai slavei deșarte, ai amorului, și alții nenumărați., cărora nefericitul om, nu numai bou sau berbec, ci și pe el însuși împungându-se în fiecare zi, vai, li se oferă jertfă. De aceea: «De cele ascunse ale mele curățește-mă» (Ps. 18, 13), spune profetul. Și Solomon: «Prindeți vulpile cele mici care strică viile» (Cânt. 2, 15). «Căci credința în idolii fără nume este începutul, pricina și sfârșitul oricărui rău». (Înțel. 14, 27). (…) Sunt sălășluiți și alți idoli care zugrăvesc la întâmplare în nuanțe pământești existența de nedescris și de neînțeles. Ferice de cei cu inima care alungă orice cugetare materială și orice simulacru al lui Dumnezeu și se retrage în norul Dumnezeiesc cel mai curat și cel mai limpede: «că aceștia vor vedea pe Dumnezeu». (Mat. 5,8). Într-adevăr astfel, prin fapte virtuoase, ai fost ridicat la cele mai înalte trepte ale contemplației, unirii și desfătării, în timp ce Hristos te călăuzea cât este posibil în viața prezentă, nu spre isihaștii, care cu impietate nemărginită și cu nerușinare îndrăznesc păcătoșii să înșele și pe Dumnezeu și pe ei înșiși, și pe aproapele, ci spre acestea încordându-te înainte, neuitând de neputința ta, ai să ajungi la orice treaptă de studiu și de contemplație; cu osteneală neîncetată vei practica orice virtute și cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată puterea trupească și spirituală. Cum spunea dumnezeiescul Ignatios, vei iubi pe Dumnezeu Cel Preaînalt, piscul celor dezirabile și pentru totdeauna îi vei sluji Lui.

Continuare in numarul urmator.

NOTE:

1 Aceasta fiind titulatura oficială a Domnului Ungrovlahiei în original aflată pe manuscris.

Cum comentati?