Clipa

Program de țară? Da! Dar pentru cine va lucra el?

Autor: Prof. univ. dr. Paul Dobrescu • Rubrica: Sociologie politică • Iul 2016  Printează acest articol

Prof. univ. dr. Paul Dobrescu

Din direcția Băncii Naționale au venit în ultima vreme două mesaje importante. Formulate de guvernatorul acestei instituții, Mugur Isărescu, și de prim viceguvernator, Florin Georgescu. Ambele se referă la nevoia unui nou plan de țară, care să unifice, să dea o nouă perspectivă de dezvoltare României. În primăvara acestui an, Mugur Isărescu sublinia: „BNR sprijină pe toate căile ideea unui proiect de țară. Dacă am avut comentarii în acest sens (n.n. la adresa unui proiect de țară), ele s-au referit la calitatea acelui proiect, la soliditatea lui, la consistența sa. Vrem un proiect consistent și solid… Vrem un proiect de țară bazat pe o creștere economică durabilă, bazată pe productivitate. Nu există substitut la politicile economice sănătoase”. Tema a fost reluată într-o Expunere ținută la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (Creșterea economică și strategia de dezvoltare. Între convergența rapidă și păstrarea echilibrelor macroeconomice) unde nevoia de creștere a productivității, ca valoare supremă a oricărei evoluții sustenabile, s-a bucurat și de o exprimare plastică: „Dacă productivitate nu e, nimic nu e”. Deci programul de țară este asociat cu ideea de convergență durabilă a României cu Europa, cu statele dezvoltate. Într-o altă conferință publică ținută la ASE, la sfârșitul anului trecut, (Capitalul în România anului 2015) Florin Georgescu aprecia că noul proiect de țară ar putea fi reprezentat de Aderarea la zona euro. În fond, cele două propuneri se intersectează. Faptul că ele vin din partea unei instituții fundamentale a statului român, a unor personalități creditate cu real prestigiu profesional le conferă o greutate aparte.

Momentul este din punct de vedere financiar favorabil. După criza financiară globală, România a reușit să-și echilibreze finanțele publice. Deficitul bugetar a fost redus de la 9% din PIB, în 2009, la circa 1% din PIB, în 2014; rezervele internaționale ale țării au crescut în aceeași perioadă cu 6 miliarde euro deși a fost returnat împrumutul de la FMI; deficitul contului curent s-a ajustat de la 13% din PIB în 2007 și circa 4-5% din PIB în 2009-2012 la sub 1% din PIB în ultimii trei ani; iar costul finanțării datoriei publice a ajuns la minime istorice.  „Avem de altfel cel mai mare nivel al PIB din istorie” remarca Mugur Isărescu. Prin urmare, este un moment prielnic pentru a fi avut în vedere lansarea unui nou program de țară care să treacă dincolo „de durata mandatelor”.

Se pot avansa diverse observații, remarci critice, chiar variante alternative, dar ideea unui nou program de țară stă, în esența ei, în picioare. Mirarea noastră este legată de faptul că respectivele propuneri nu au generat o minimă dezbatere, în cele din urmă esențială pentru modelarea unui anumit humus psihologic, atât de necesar când este vorba despre un program de țară. Florin Georgescu a ținut conferința la care am făcut referire acum o jumătate de an la ASE, deci la o instituție academică de profil a României. Nu am consemnat – din câte am putut noi cuprinde – reacții pe marginea acestui adevărat document economic privitor la România timpului nostru. De ce o asemenea tăcere?

Dacă am adresa public întrebarea: care a fost planul de țară al ultimilor 26 de ani, răspunsul ar fi: aderarea la Uniunea Europeană. Acum, la 9 ani de la aderare, putem spune că a fost o jumătate de plan de țară. De ce? Pentru că a prilejuit aderarea, dar nu și valorificarea acestui succes. Vedeți care este gradul de absorbție a fondurilor în perioada 2009-2012 și în anul acesta și veți avea răspunsul. Sau, pentru a folosi o expresie a guvernatorului Băncii Naționale, „banii europeni așteaptă la ușă, dar nu sunt absorbiți”. Nu este vorba doar de absorbția fondurilor europene. România are o prezență europeană preponderent statistică: avem parlamentari, reprezentanți în diferite comisii și subcomisii, dar nu avem inițiative, nu avem prestație europeană. Puteți numi câteva din inițiativele și propunerile care au impus România ca un membru activ, ca un stat de opinia căruia trebuie să se țină seamă? Judecând după mărimea populației, suntem, totuși, a șasea țară a Uniunii! Comparați prestația noastră cu cea a Poloniei și veți avea întreg răspunsul. După opinia semnatarului acestor rânduri, înainte de a stabili un nou program de țară ar trebui să examinăm, cu severitate, mersul primului program de țară. Or dacă din primul program de țară am reușit să facem o jumătate de program, atunci de ce obiectivul acestor ani nu ar fi chiar finalizarea cu adevărat a programului neterminat? Deci valorificarea avantajelor pe care le asigură procesul integrării.

Tăcerea de care aminteam, ori dacă vreți lipsa de reacție se explică prin răspândirea neîncrederii. Oamenii nu mai simt că avem cu adevărat o direcție și chiar că am mai putea avea una. Programele s-au succedat de-a lungul timpului fără să aducă ceva anume în viața oamenilor obișnuiți. Există nu doar o decredibilizare a oamenilor politici, ci chiar a statului și a diverselor sale instituții. Drama este mai mare decât o percepem. O apatie generalizată s-a instalat, de parcă nu ar fi vorba despre țara în care locuim, de viitorul copiilor noștri, de viața noastră. Ceea ce ține la un loc o comunitate națională nu sunt doar performanțele financiare, ci mai ales felul în care se răsfrâng ele în viața de zi cu zi a cetățenilor; sentimentul apartenenței, intensitatea vieții publice și corelațiile acesteia cu viața interioară a fiecăruia. Or tocmai aici a apărut fractura. Parcă trăim viața altora. Și parcă locuim, temporar, în altă țară. Nu ne mai îngrijim de propria noastră „casă” și nu mai avem planuri adevărate în legătură cu ea. În cazul în care acestea apar, sunt întâmpinate cu aceeași neîncredere: știm, de peste 20 de ani tot asta aflăm… De aceea, fără a nega actualitatea programelor de care am amintit, considerăm că adevărata prioritate ar trebui să fie reprezentată de măsuri care să restaureze încrederea oamenilor obișnuiți, să arate că tot ceea ce se întâmplă în România lucrează și pentru ei.

În ambele prezentări, se bucură de un relief aparte ideea că, în România, piața trebuie „ajutată” de acțiunea stimulativă a statului. De ce este important acest lucru? Pentru că aduce o corecție a interpretărilor dominante din țara noastră, tentate să transforme piața în leacul tuturor suferințelor. Cerința îmbinării acțiunilor pieței cu cele ale statului reprezintă principala concluzie desprinsă din criza financiară recentă și este bine că ea este subliniată în intervențiile publice ale unor personalități de o asemenea anvergură. Realitatea este că, după decembrie 1989, România s-a cuplat nu cu un capitalism „la zi”, așa cum era el practicat în multe țări dezvoltate, ci mai ales cu o iluzie, potrivit căreia piața rezolvă totul. Corelativ, statul a fost făcut vinovat pentru tot și pentru toate. A fost decredibilizat nu atât ca activitate, ci mai ales din punct de vedere al răspunderilor, al prerogativelor. Acum când reechilibrarea dintre stat și piață se impune, este  greu să-i spui cetățeanului că vom avea nevoie de un stat mult mai puternic, dispunând de instrumente reale și de o altă capacitate de elaborare și proiecție.

Sunt câteva domenii care cer prezența și intervenția statului; a unui stat dispunând de competențe limpezi și care lucrează în lumina unei viziuni pe termen lung. Vom înfățișa câteva date prezente cu deosebire în Expunerea domnului Florin Georgescu. Domnia sa le tratează ca probleme ale României. Noi asociem apariția lor și cu absența dimensiunii strategice a activității statului.

De pildă, modul cum este împărțită valoarea nou creată între muncă și capital în țara noastră. Cum subliniază și oficialul Băncii Naționale, în teorie, raportul este 60-65 la sută pentru muncă și de 30-35% pentru capital. Lucrurile au evoluat în ultimele decenii în favoarea capitalului la nivelul mai tuturor țărilor lumii. Așa se face că astăzi, în statele dezvoltate, capitalul primește în jur de 40 de procente, pe când munca în jur de 60 de procente. Cu totul altfel se prezintă situația în România. Unde capitalul primește peste 60 de procente, iar muncă sub 40 de procente. Deși în anul 2000, raportul era de 50%-50%; ceea ce arată că principalele costuri ale crizei au fost proiectate asupra salariaților.

Criză a fost și în celelalte țări din Europa Centrală și de Est. Numai că acolo s-a procedat altfel: în Ungaria, de pildă, muncii îi revine 52%, în Bulgaria 47% iar în Polonia 44%. De ce ungurii pot și noi nu? De ce polonezii pot și noi nu? De ce bulgarii pot și noi nu? Pentru că au state care se îngrijesc și de cetățeni. La noi statul nu doar că nu privește spre propriii cetățeni, ci uneori a reprezentat instrumentul prin care s-a erodat sănătatea socială, au fost afectate echilibrele mari care garantează o evoluție durabilă. De câte ori vinde, statul român vinde ieftin; de câte ori cumpără, statul român cumpără scump; cum să se acumuleze bogăția la nivel de societate? Din punctul nostru de vedere, statul reprezintă nodul gordian al problemelor cu care se confruntă România. Putem stabili orice program de țară. Dar dacă nu rezolvăm problema statului, orice program, oricât de judicios și  oportun, este sortit eșecului sau semieșecului.

Un alt exemplu: disparitățile mari – pe cale chiar de a se accentua – între regiunile țării. Dacă am privi mai atent la harta investițiilor străine directe în România, nu ar fi greu să constatăm că țara noastră apare ca o țară divizată, brăzdată de disparități care nu știm când și cum vor putea fi atenuate. În România, există cea mai săracă regiune din Europa, regiunea de Nord Est, în timp ce zona București Ilfov se situează, ca nivel al veniturilor, peste media europeană. Pentru a avea o imagine limpede cu privire la aceste disparități, este suficient să menționăm că 60% din investițiile directe în România se află concentrate în regiunea București Ilfov, 30% în Transilvania, în timp ce numai 10% în restul țării. Capitalul străin alege zona unde urmează să se așeze. Care este rolul statului? Foarte mare. Prin diverse mijloace, inclusiv prin asigurarea diverselor facilități, el poate orienta investiția străină, așa cum prin investiții proprii poate să sprijine dezvoltarea zonelor defavorizate. Numai că investițiile proprii nu există. Astfel, statul a asistat pasiv la crearea acestor decalaje care, pentru condițiile României, reprezintă un risc major de securitate, situat în vecinătatea riscului existențial.

Poate cel mai trist fapt al acestei perioade de 26 de ani este faptul că investițiile făcute de stat, investițiile proprii, s-au prăbușit. Statul nu și-a mai exercitat una din prerogativele sale esențiale, aceea de instrument al dezvoltării. Sunt multe perspectivele din care putem analiza o asemenea evoluție. Cea mai sugestivă rămâne privatizarea companiilor de stat și utilizarea fondurilor care au rezultat în urma acestui proces. Potrivit calculelor făcute în documentele la care am făcut referire, în România au fost privatizate 7500 de întreprinderi pentru care s-au încasat 7 miliarde de euro. Dacă vom da la o parte suma încasată în urma privatizării BCR (2,3 miliarde), rezultă că prețul mediu obținut pe fiecare întreprindere a fost de 667,000 euro. Deci aproximativ prețul unei vile mai bune (deși întreprinderile respective beneficiau de multe dotări și de mari suprafețe de pământ). Ce s-a făcut cu acești bani? Există o statistică. Putem spune că banii respectivi nu s-au folosit pentru investiții și modernizare, că, în momentul de față, mai sunt disponibili 2.2 miliarde euro. Ideea de dezvoltare, de creare a noi locuri de muncă putem spune că nu a existat. În timp ce în toate celelalte țări din centrul și estul Europei, ea a existat. În proporții diferite, dar a existat!

În sfârșit, România se mai particularizează într-un fel comparativ cu țările din regiune. În țara noastră, polarizarea socială este mult mai accentuată. Cum precizează Florin Georgescu, 10% din gospodăriile cele mai bogate din România obțin venituri de peste 13 ori mai mari decât cele mai sărace 10 procente din gospodării. În toate celelalte țări din regiune, situația este cu mult diferită și cu mult mai echilibrată: în Cehia, primele 10 procente de gospodării cele mai bogate obțin venituri de 5,2% mai mari, în Ungaria de 6.5%, în Polonia de 8%. Polarizarea în România se va accentua, după opinia noastră. Să facem trimitere la anumite evoluții din ultimele luni, pe care noi le-am califica de-a dreptul revoltătoare. S-au mărit salariile la demnitarii de rang înalt, s-au aprobat pensiile speciale pentru parlamentari etc. Atunci când a fost vorba despre mărirea alocațiilor pentru mame cu mai mulți copii, brusc nu s-au mai găsit bani. Sau când să se mărească salariile cadrelor didactice, ori valoarea punctului de pensie. România este condusă ca o corporație și nu ca o țară, unde problemele sociale au greutatea lor care nu poate fi niciodată subestimată. Dumneavoastră ce ați spune despre statul major al unei armate care, după ce bătălia a fost pierdută, se retrage împreună cu statul major victorios într-un cort să bea o cafea, în timp ce trupa este decimată pe câmpul de luptă?

Program de țară? Da! Dar înainte de aceasta trebuie refăcută încrederea oamenilor. Pentru cine va lucra acel program de țară, oricum va fi numit el? Tot pentru cine a lucrat și până acum? Aceasta este întrebarea…

Cum comentati?