Clipa

Cât de reali suntem noi? Ontologia „Străzii”

Autor: Prof. univ. dr. Ilie Bădescu • Rubrica: Cronica civilizatiei • Iul 2016  Printează acest articol

Termenul folosit pentru a caracteriza mișcările urbane recente de la noi a fost cel de „Stradă”. S-a sugerat, altfel spus, că există o realitate socială semnificativă, care trebuie numită. În plus, prin darea de nume, fenomenul a fost personalizat, adică a fost trecut în clasa unor realități cu nume și deci recognoscibile, demne de a fi luate în seamă, de a relaționa cu ele ca și cum ar fi „persoane colective”, precum sunt sindicatele din spatele grevelor ori partidele din spatele alegerilor electorale etc. Fenomenul acestor răbufniri imprevizibile, care scot zeci de mii de oameni în stradă, majoritatea tineri, a fost denumit, pur și simplu, „strada”. Președintele a crezut chiar că „strada” are exponenți și că poate vorbi cu „reprezentanții străzii”, deci cu prezumații exponenți ai acestei uriașe revărsări sociale, așa cum în demonstrațiile unor grupuri profesionale ori în greve, se discută cu reprezentanții sindicatelor ori ai organizațiilor profesionale. În mintea multora dintre noi s-a strecurat ideea că strada cu mulțimile ei are o realitate (morală) mai înaltă decât partidele, sindicatele, parlamentele, guvernele. Să aibă „strada” mai multă realitate (citește: „reprezentativitate”) decât partidele, parlamentele, guvernele? Este necesară, iată, examinarea statutului de realitate al unui fenomen precum cel denumit cu termenul consacrat „Strada” (precum era cel de „baricadă”, consacrat de mediul revoluțiilor pașoptiste). Se cuvine să ne întrebăm ce tip de realitate acoperă acest termen și câtă persistență are el încât să poată fi preferat altora precum cele enumerate mai sus. Ceva s-a intuit prin utilizarea acestui termen și anume faptul că fenomenul este unul de tip insurecțional. Altminteri spus, este admisă posibilitatea transfigurării mulțimilor zilnice și difluente de trecători, care „populează” permanent străzile, într-o insurecție, adică o acțiune concertată de ocupare a străzii și deci de redefinire colectivă a funcțiilor sale de simplu loc menit deplasărilor rutiniere spre locurile de muncă, locurile de shopping sau de distracție etc. Sociologii americani au denumit acest fenomen prin cunoscutul termen: occupy1, adică au denumit mișcările acestea rebele ca pe unele de ocupare a străzilor și deci de transformare a funcțiilor lor de spațiu al pasajului rutier zilnic, corelativ rețelei stradale, în spațiu de adunare insurecțională a celor care, altfel, sunt obișnuiții „pasageri cotidieni” ai străzilor (trecătorii zilnici), cei care trec zilnic încolo și încoace, sub tensiunea treburilor cotidiene, a problemelor obișnuite sau neobișnuite, pentru care strada este doar un loc de trecere, adică o folosință pasageră chiar dacă una cotidiană. Cine ar fi putut să proorocească faptul acesta impredictibil de transformare a unei colectivități împrăștiate, difluente, de trecători în mulțime rebelă care ocupă brusc strada inversându-i funcțiile. Ca să înțelegem un fenomen precum este „insurecția străzii” este necesar să examinăm întregul din care emerge „Strada” și să găsim cauzele care scot pe oameni din sistemul lor de rutine, habitudini, preocupări etc. obișnuite spre a-i preschimba în formațiuni atrase spre manifestări neobișnuite, nerutiniere etc. numite mulțimi, în aglomerări furioase, revoltate, care induc un noian de valuri emoționale și de furii ce pot destabiliza uneori guverne, pot descăuna persoane și pot deturna instituții etc. Aceiași oameni care până ieri erau cu totul absorbiți de o realitate bine așezată, stabilă, definită prin forme de manifestare pe care le numim rutină, obișnuințe zilnice, manifestări predictibile, sunt brusc ansorbiți de o realitate de la polul opus, imprevizibilă, nerutinieră, dezlănțuită, instabilă, propagându-se după modelul valurilor răscolite de furtună, al mulțimilor „furioase”. În spatele celor două forme de manifestare colectivă, rutinieră una și impredictibilă cealaltă, se află una și aceiași realitate, pe care o denumim „societate” sau colectivitate socială. Fenomenul acesta al insurecțiilor, al răbufnirilor impredictibile, reclamă o re-examinare teoretică a ceea ce voim să denumim prin termeni precum cel de societate, ori de instituție, de partide etc. Numai dotați cu un asemenea ghid teoretic putem răzbate la o dreaptă înțelegere a unor asemenea fenomene neobișnuite, în frunte cu cel denumit în chip personalizat „Strada” (în Ucraina a fost denumit „Euromaidan”, adică „insurecția pieței celor care au orientare proeuropeană” și care au ocupat locul public numit „Piața mare” și au determinat alungarea președintelui etc. etc.). Primul lucru pe care trebuie să-l re-examinăm este cel ce vizează însăși definirea societății, adică a realității sociale însăși. Dacă răspundem corect la întrebarea „ce este societatea” devine posbil și răspunsul la întrebarea ce este „Strada”, adică toate fenomenele de tip Occupy. Vom atrage atenția, mai întâi, asupra faptului că, mai ales în sociologie, observarea și deci definirea realității este dependentă de organul observării. Altfel spus, noi avem acces la realitate, așa cum este ea socialmente definită, adică ne mișcăm permanent înlăuntrul definițiilor sociale. Dacă cineva este întrebat ce este familia el va răspunde dinlăuntrul definiției experiențiale a familiei, adică din interiorul propriei sale experiențe familiale, în și prin care s-a precristalizat definiția familiei pentru el. Lucrul acesta a fost spus cu adâncă profunzime de către sociologii americani Thomas și Znaniecki.

Sursa foto: Wikipedia

De numele lui Thomas se leagă și cunoscuta teoremă, care sună astfel: „Când oamenii consideră o situație ca reală, ea devine reală prin concesințele ei” (adică tocmai prin efectul redefinirii sale sociale). Ceea ce punem noi în discuție pornește tocmai de la faptul că realitatea definită este realitatea la care avem acces prin raportările noastre funcționale, deci prin activitățile noastre, prin manifestările noastre etc. Tot ceea ce putem spune noi despre realitatea socială se cuprinde în sfera acestor relații funcționale cu ea. Despre o persoană aflată în fața noastră, chiar dacă îi lipsește auzul, n-am putea spune altceva decât că este „normală”. Abia când începem să i ne adresăm, să comunicăm cu ea, aflăm, eventual, că nu aude, că are, altfel spus, o dizabilitate, un deficit, care o scade din categoria persoanelor cu capacități „normale”. Realitatea ei ni se descoperă numai înlăuntrul relației noastre funcționale cu ea, altfel acea realitate ne rămâne ascunsă. Prin urmare, realitatea percepută de noi este o realitate strict funcțională și dincolo de ea cunoașterea noastră simțuală nu răzbate. Cunoașterea noastră experiențială este, la acest nivel, gradientul realității noastre. Câtă trăire simțuală atâta realitate și tot atâta cunoaștere. Dincolo de pragul acestei cunoașteri simțuale răzbat, însă, cunoașterile de gradul 2 și 3. Cunoașterea de gradul 2 este cea datorată construcțiilor noastre cognitiv raționale (teorii, opere artistice, sisteme metafizice etc., tehnologii, ideologii, sloganuri, stereotipuri, prejudecăți), adică o cunoaștere la care avem acces prin memoria rațiunii noastre, a acelei părți din actele noastre mentale numită memorie socială. Prin urmare, dacă cineva este întrebat ce este familia sau ce este clasa politică sau societatea etc., el va căuta în memoria lui socială elemente disparate din care rațiunea lui va compune un răspuns, adică va elabora un construct pe care, apoi insul îl va traduce în enunț, într-un tip de răspuns la întrebare (acel răspuns este, evident, desprins din constructul cognitiv-rațional al memoriei sale). Când cineva ne întreabă „ce este un tată” noi vom răspunde având în gând și deci în cuvintele răspunsului memoria tatălui nostru, figura sa, așa cum s-a păstrat ea în amintirea noastră. Prin urmare, cunoașterea a doua este în mare măsură amintire, memorie, adică parte a minții noastre și nicidecum a vreunei relații concret-funcționale cu vreo realitate concretă, empirică. Realitatea se recompune pentru noi când trecem de la cunoașterea simțuală la cea îndatorată memoriei noastre și deci funcțiunilor rațiunii, ale minții. Realitatea este mai adâncă și mai cuprinzătoare la acest al doilea nivel. Dar ea este încă una limitată. Limitele ei pot fi depășite abia printr-o a treia cunoaștere, care ne și mijlocește accesul la cea mai deplină realitate. Cea de-a treia cunoaștere este cea datorată deciziei divine, adică acelui tip de cunoaștere revelată, îngăduită de Dumnezeu și deci circumscrisă de și prin ceea ce am putea să denumim definiții divine, care le completează prin incluziune și implicit prin corecție restauratoare pe cele sociale, definițiile sociale. Acestui tip de cunoaștere îi datorăm accesul la fundamentele lucrurilor, la relația cu Dumnezeu, la amintirea originilor, și deci la memoria primară etc., în genere la ceea ce se organizează sub forma învățăturilor spirituale, a înțelepciunii, a dreptarelor divine din toate lucrurile și din toate tipurile de manifestări confirmative, care adeversc, altminteri spus, ordinea divină a toată existența. Această cunoaștere se derulează înlăuntrul acelor capacități latente ale sufletului omenesc numite daruri. Omul este înzestrat, așadar, cu simțuri, cu instincte, cu rațiune etc., dar și cu daruri, care sunt latențe ale unor capacități înlăuntrul cărora și numai prin actualizarea cărora el va descoperi o față mai deplină și mai înaltă a realității, necognoscibilă altfel. Dacă un om dăruit cu darul numit talent la matematici nu va rezolva probleme de matematică nu-și va cunoașe niciodată nici darul său și nici realitatea numită matematică. Iona, cel ce-a refuzat darul proorociei, a fost înghițit de întunericul chitului oceanic și numai acceptarea darului, adică actualizarea lui, l-a scos din pântecele chitului redându-i vederea lumii cu toate semnele ei, și cu cele ale zilei și cu cele ale viitorului. Omul are, iată, acces gradual la realitate, adică numai dacă urcă straturile sau nivelurile cunoașterii, altfel realitatea lui este una deopotrivă limitată și „inferioară”. Pragul cel mai de sus și completitudinea divină a realității îi sunt mijlocite de conoașterea revelată, adică de relația cu Dumnezeu, mijlocită de rugăciune și de acces la învățăturile dumnezeiești și la dreptarele pe care Dumnezeu le-a așezat în lucruri și-n toată firea. De aceea socotim că oricine, sub orice motiv, ar lupta pentru bararea accesului omensc, individual și colectiv, la memoria socială și la amintirea de Dumnezeu (adică la cunoașterile suprasimțuale, memorată și revelată) ar provoca o „distrugere” în real, o deficitare a realului, ceea ce ne-ar îngădui să așezăm asemenea manifestări sub termenul de nihilism. Toată epoca modernă prin pedagogia schismogenetică îndrumării omului să se rupă de Dumnezeu (esența secularizării), să consimtă la totala separare a statului de biserică, la totala rupere a științei de religie, a cunaoșterii imanente de cunoașterea revelată sau transcendentă, să se facă adversar al credinței și al bisericii este o epocă de înflorire otrăvitoare a nihilismului. Lucrul cel mai grav este că această „biruință” aduce după sine cea mai tragică descărare a ființei umane și cel mai barbar act de tragică deficitare a realului, un adevărat handicap ontologic. Un terifiant dezastru. Cum aplicăm aceste învățături la explicarea unor fenomene ca cel al străzii despre care tocmai vorbim. Este acesta integral negativ? Ce statut de realitate are, altfel spus, strada? Vom lămuri în numărul viitor.

NOTE:

1    “Occupy Wall Street (OWS) is the name given to a protest movement that began on September 17, 2011, in Zuccotti Park, located in New York City’s Wall Street financial district, receiving global attention.” (cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Occupy_Wall_Street, descărcat pe 14 noi., 2015). “Occupy Wall Street has spread to over 100 cities in the United States and actions in over 1,500 cities globally.” (cf. occupywallst.org/about/).

Cum comentati?