Clipa

Vacanțele bunicilor și părinților (II)

Autor: Acad. Constantin Bălăceanu Stolnici • Rubrica: Inedit • Mar 2016  Printează acest articol

Acad. Constantin Bălăceanu-Stolnici

Când era posibil, călătorii foloseau căile navigabile: mări, fluvii, râuri sau canale1. Astfel, pentru a merge de la București la Viena călătorii mergeau cu trăsura la Giurgiu și de acolo luau una din navele austriece care asigurau traficul de voiajori pe Dunăre. Inițial au fost nave cu pânze, dar în a doua jumătate a secolului XIX au apărut vestitele nave fluviale cu abur, cu elice sau mai ales cu roți cu zbaturi. La bord nu se găseau numai cabine confortabile, dar și saloane de dans și săli de mese cu programe muzicale (cafe concert). Bunica mea mi-a povestit mult despre petrecerile pe vasele dunărene de pe ruta Giurgiu-Viena.

Bunicul ne povestea și de călătoriile verei sale primare, baroana Maria Rückman2, de la București la Sankt Petersburg sau la Constantinopol, care erau emailate de peripeții multiple și semănate cu primejdii și pe care diligențele erau conduse de surugii ruși, de cazaci sau de vizitii otomani. Tata ne povestea și el că a parcurs cu trăsura distanțe mari în Europa între localități ce nu aveau încă legături feroviare.

Vechi nave dunărene

Recent, arhitecta Iconica Săbăilă îmi povestea că soția străbunicului ei D. Hagi Tudorache călătorea de la București la Pitești cu căruța cu boi în care transporta și pianul ei, de care nu se despărțea nici în vacanțe. Era perioada eroică a călătoriilor.

Cu trăsura pe drumurile Europei 3

Pentru mine, când eram adolescent,  poveștile despre aceste călătorii fără trenuri sau mașini ni se păreau adevărate basme incredibile. Nu conștientizasem că realizarea rețelelor de cale ferată a generat o revoluție în istoria omenirii care s-a desfășurat mai ales între 1840 și 1914.  Călătoriile au devenit de acum mult mai simple, mai comode și mai ales mai ieftine. Turismul și vacanțele generalizate se datoresc acestor căi ferate.

Mama, care căuta mereu explicații culturale, ne spunea că întâmplător, odată cu revoluția feroviară, s-a produs și o deosebită deschidere a europenilor pentru contemplarea naturii, determinată de literatura romantică. Elitele vremii au început să dorească să-și clătească privirile cu peisajele pe care le oferă lumea din afara orașelor, care erau descrise de scriitori, cântate de poeți și pictate de artiști. De asemenea, gusturile artistice s-au îmbogățit datorită operelor romantice care au trezit interesul și pentru creațiile medievale romanice și mai ales gotice.

Ca urmare a celor de mai sus, aristocrații și marii burghezi au început din a doua jumătate a secolului XIX să-și ofere vacanțe în afara orașelor, la munte sau la mare sau la locuințele lor estivale, în general la moșiile și conacele lor.

În perioada care a fost numită „la Belle Epoque” a apărut un interes generalizat pentru curele balneare. Aceste cure balneare se făceau de mult, încă din antichitate și din evul mediu. Am putut vedea instalații pentru cure balneare încă din epoca minoiană în insulele Creta (la Cnossos) și Santorini (la Akrotiri). Prin anii ‘90 am vrut să organizez un cabinet medical într-o stațiune de lângă Salzburg numită Neydhȁrring, unde erau băi de nămol, vechi, din evul mediu, cunoscute încă din secolul XI și unde fusese la un moment dat medic Paracelsus. În sanatoriu dar și în localitate domnea o atmosferă esoterică întreținută de un medic ocultist, Otto Stöber, obsedat de pentacole și de steaua magică pentaradiară (numită de nemți Drudenfuss)4. Printre altele, ferestrele, mesele, covoarele și planul unor săli ale sanatoriului erau pentagonale și singurele culori folosite erau albul și verdele.

Vechiul Aix les Bains

Vechiul Karlsbad

Bunicii mei au apucat debuturile acestei mode când lumea bună mergea vara la „ape”. Nu era neapărat vorba de tratamente, ci mai de grabă de un fel de sejururi de relaxare și distracții. Curele erau mai mult de agrement și de socializare.

Acest mers la băi a devenit un ritual care a dus la dezvoltarea stațiunilor balneare și marilor hoteluri de lux și a determinat un fel de instituționalizare a vacanțelor de vară pentru păturile de sus ale societății. Tata ne povestea că oamenii mergeau de exemplu la Karlsbad, Aix les Bains sau la Vichy fără să aibă nici o indicație terapeutică. Bunica mea ne povestea despre viața de la Karlsbad din perioada imperială și ne arăta căni de porțelan cumpărate în sec. XIX de acolo pentru cure balneare.

Tata  pe  malul marii Manecii 1900

Cană de porțelan de la Karlsbad a bunicii (sec. XIX)

De asemenea, mergeau în luxoase stații maritime ca Deauville, Biaritz sau pe Coasta de Azur mai mult ca să se plimbe, să privească marea, să respire aerul marin, să asculte în parcuri fanfarele ce cântau în chioșcuri devenite clasice și, bineînțeles, să se bucure de distracțiile oferite (restaurante de lux, cabarete, cazinouri, baluri etc.). În această perioadă s-a generalizat pentru multe localități balneare termenul de spa de la numele unei celebre stațiuni termale din Belgia, cunoscută încă din epoca romană când localitatea Spa se chema Aquae Spadanae (localitate pe care împăratul Iosif II o numea în 1781 „cafeneaua Europei”).

Spa Belgia

Acolo, în 1860, a murit mătușa bunicului meu, Marghioala Bălăceanu5 (măritată cu Iordache Golescu), în timpul unei vizite pe care a făcut-o fiului ei Dimitrie care după 1848 se autoexilase în această localitate balneară de lux. De mult, am citit o carte prefațată de marele neurolog Laignel-Lavastine (care a vizitat și România) despre istoricul curelor balneare6 care mi-a confirmat poveștile pe care le-am ascultat în adolescență.

Există o scrisoare a lui Vasile Alecsandri din anul 1847 (publicată în Calendarul Albinei, 1848) către vărul bunicului meu Ion Bălăceanu7, în care este descrisă localitatea balneară Balta Albă, care era proprietate lui Costache Bălăceanu8.

Balta Alba azi

Era o  localitate atunci la modă, către care se îndreptau zeci „de trăsuri de toată forma: briște, brașovence, carete, calești, toate înhămate cu câte patru, șase sau opt cai, și toate îndreptându-se, în fugă mare, către o baltă, ce sticlea departe la razele soarelui.”

Balta Alba azi.

Acolo erau „calești europenești pline de figuri europenești și de toalete europenești”. Alecsandri menționează că vizitatorii de ambele sexe făceau băi în lac în pielea goală fără de nici o jenă, alții se ungeau cu nămol și se culcau la soare, iar alții se plimbau și se distrau. Amintește de un cazinou și de baluri extraordinare cu toalete elegante occidentale, printre care erau și bărbați în haine orientale, ca și de plimbări pe lac cu o îmbarcațiune primitivă numită pompos vapor. Turismul balnear exista așadar la noi încă în prima jumătate a secolului XIX cu aspecte extrem de moderne, dar cu mijloace de circulație încă strict cu tracțiune cabalină. Localitatea devenise atât de notorie încât revista pariziană „L’Illustration” a publicat în timpul războiului din Crimeea o descriere a ei însoțită de imagini, pe care o aveam la Stolnici. Nu am mai găsit decât două ilustrații (de proastă calitate, dar extrem de interesante). Una din ele ne arată vizitatorii în apă, dezbrăcați, fără segregarea sexelor, amuzându-se copios Aceste imagini mi le-a procurat colegul meu, dr. Șt. Ionescu Călinești, care se folosea de nămolul din Balta Albă pentru a prepara un produs medical numit Pellamar.

Balta Alba Th Aman L’Ilustration 1854.

Balta Alba Th Aman L’Ilustration 1854

NOTE:

1Încă din preistorie oamenii preferau să se deplaseze în lungul apelor.

2 Era fiica lui Costache Bălăceanu (fratele străbunicului meu Iancu) și soră cu Ion Bălăceanu diplomatul.  Povestea extraordinară a vieții ei am relatat-o în primul volum al amintirilor mele.

3 Fotografii făcute de tata (1900).

4 Otto Stöber, H. Biedermann, Der Drudenfuss, J&V, Viena, 1990.

5 Primul copil al marelui ban Constantin Bălăceanu și al Sultanei născută Pârșcoveanu.

6 E.-H. Guitard, Le prestigieux passé des eaux minérales. Histoire du thermalisme et de l’hydrologie des origines à 1950. Prefață de Pr. Laignel-Lavastine, Société d’histoire de la pharmacie, Paris, 1951.

7 Ion (Iancu) Bălăceanu (1828-1914), fiul lui Costache Bălăceanu, revoluționar în 1848, diplomat și ministru de externe.

8 Costache Bălăceanu (1793-1858), fiul banului Constantin Bălăceanu și frate cu străbunicul meu, fost mare logofăt al școalelor și credinței. Moșiile de la Boldu și Balta Albă le-a primit de la soția sa Maria Văcărescu, cea pentru care Tudor Vladimirescu făcuse o pasiune.

Cum comentati?