Clipa

Rousseau și noua teologie a sentimentului

Autor: Dr. Andrei Carpeneanu • Rubrica: Filosofie • Mar 2016  Printează acest articol

Dr. Andrei Carpeneanu

Dacă cei mai mulți dintre filosofii de prim rang, Platon, Anselm sau Descartes, iar în vremurile noastre Richard Swinburne sau Alvin Plantinga, au încercat să demonstreze existența lui Dumnezeu pe cale rațională, prin argumente logico-filosofice, au existat gânditori care au preferat să-l caute pe Dumnezeu mai degrabă pe calea inimii, a intuiției.

În contextul nașterii curentului romantic și a deplasării accentului de la rațiune, în perioada iluministă, către emoție, imaginație și mister, Jean-Jacques Rousseau va concepe un Dumnezeu „personal”, al sensibilității, care nu poate fi găsit decât în adâncimile sufletului. Într-adevăr, în acea epocă imaginația sau instinctul erau considerate superioare preciziei rațiunii sau manierelor corecte, iar comportamentul scandalos preferabil unei atitudini convenționale – iar Rousseau era chiar întruparea acestui tip de gândire. Deși argumentele sale din La Profession de foi du vicaire Savoyard, cartea a patra din Émile, sunt similare celor carteziene sau aristoteliene, gânditorul francez declară că îi disprețuiește pe filosofi, pe care îi consideră prea mândri și prea siguri pe ei, „dogmatici chiar și în pretinsul scepticism, neputincioși în a demonstra ceva, triumfători doar atunci când atacă, însă slabi atunci când se apără pe ei înșiși”. În History of Western Philosophy, Bertrand Russell consideră că acest model de argumentație (opus celor tradiționale, cum ar fi argumentul ontologic sau argumentul cosmologic, care sunt opera intelectului) a stat de fapt la baza teologiei protestante moderne: „Protestantismul modern, care ne îndeamnă să credem în Dumnezeu [...] disprețuiește vechile probe și își întemeiază credința pe un aspect al naturii umane – emoția venerației sau a misterului, intuiția a ceea ce e bine sau rău, sentimentul speranței și așa mai departe… Acest mod de a apăra credința religioasă a fost inventat de Rousseau”.

Gânditorul francez încearcă să construiască intuitiv, acolo unde rațiunea își pierde puterea de pătrundere, imaginea unui Dumnezeu etern, atotputernic, bun în mod absolut: „inexplicabila Sa substanță reprezintă pentru sufletele noastre ceea ce sufletul este pentru corp [...] Dumnezeu este inteligent, dar ce fel de inteligență posedă el? Omul este inteligent atunci când raționează, însă suprema inteligență nu are nevoie de rațiune, pentru ea nu există premise sau concluzii, nu există nici măcar propoziții. Este pură intuiție, ea vede în mod egal ceea ce este și ceea ce poate fi, pentru ea toate adevărurile sunt o singură idee, toate locurile sunt un singur punct și toate timpurile un singur moment”. Sensibilitatea devine la Rousseau o metodă de cunoaștere, chiar o formă de imitatio dei, având în vedere că pe tărâmul emoției și al intuiției omul îl poate întâlni pe Dumnezeu. Argumentul lui Rousseau este similar celui pascalian, care afirmase cu un secol înainte că inima are rațiunile ei, pe care rațiunea nu le cunoaște.

Jean-Jacques Rousseau

Odată ce Dumnezeu a fost găsit pe calea inimii, „iar nu dedus din principiile înaltei filosofii”, conștiința devine ghidul infailibil al acțiunii juste, care este „gravată în noi de Natură cu caractere de neșters”. Sentimentele naturale ne vor conduce către servirea interesului comun, în timp ce rațiunea ne transformă în ființe egoiste, prin urmare, potrivit lui Rousseau, calea către virtute este cea pe care suntem conduși doar de sentimente. Doctrina sa, arată Bertrand Russell în History of Western Philosophy, numită religie naturală, „nu are nevoie de revelație. Dacă oamenii ar fi ascultat ceea ce Dumnezeu spune inimii, nu ar mai fi existat decât o singură religie în lume. Dacă Dumnezeu s-a arătat doar anumitor indivizi, acest lucru nu poate fi cunoscut decât prin mărturie omenească, care poate fi eronată. Religia naturală are avantajul de a fi revelată în mod direct fiecărui om”.

Desigur, această teologie a sentimentului nu poate fi supusă criticii tocmai pentru că nu încearcă să demonstreze nimic prin argumentele tradiționale, ci se bazează doar pe certitudinile date de trăirea intimă, care sunt imposibil de verificat sau de comunicat: „Cu cât mă străduiesc să-I contemplu esența infinită”, spune Rousseau în La Profession de foi du vicaire Savoyard, „cu atât o pot concepe mai puțin. Dar îmi este suficient. Cu cât o pot concepe mai puțin, cu atât o venerez mai mult […]”.

Cum comentati?