Clipa

Din nou despre jupuirea bronzului de pe statui

Autor: Dinu Săraru • Rubrica: Editorial • Mar 2016  Printează acest articol

dinusararu

În urmă cu 15 ani începeam cel de-al doilea roman al Trilogiei Ciocoilor, Ultimul Bal la Șarpele roșu, cu această îngrijorătoare constatare:

Descreierarea pusese stăpânire pe București.

Nu s-a schimbat, în acest deceniu și jumătate de atunci, aproape nimic. Ba, dimpotrivă: descreierarea domină agresiv societatea românească, dominarea ei e și mai accentuată.

A reînceput și jupuirea bronzului de pe statui. O lăcomie a deriziunii macină zilele și săptămânile la rând întreaga societate; parcă anume cineva, dincolo de puterile noastre, e pus sau ne pune să flagelăm totul.

Aflu că, de curând, e pus sub semnul întrebării unul dintre cei mai de seamă purtători de cuvânt, în cânt, cu un devotament și cu o fantezie și cu un mare har, toate unice, ai virtuților poeziei și melosului românești. Pe măsură ce sălile în care apare artistul sunt arhipline și continuă să fie luate cu asalt, jupuitorii bronzului de pe statuia lui atât de meritată se înfățișează și mai violenți.

Se înmulțesc numele valorilor spiritualității naționale pe care, parcă anume cineva ne dictează măcar să le ignorăm, dacă nu să le punem categoric sub semnul întrebării, să le diminuăm rolul și locul în geografia noastră culturală, până la despărțirea mutuală de ele.

S-a trecut, de curând, pe lângă omagierea lui Iorga și, mai înainte, de două ori la rând, pe lângă rolul și locul lui Spiru Haret, ca și când n-au făcut nimic pentru Istoria României, pentru identitatea națională și de spirit, pentru reformarea și modernizarea statului român. Ne apropiem de clipa omagierii lui Alexandru Ioan Cuza, cel mai de seamă reformator modern al Principatelor Române și al organizării lor statale, universitare, academice. Nu se îngrijește nimeni și, prin nici un semn, de această obligație morală a unei societăți care are la temelie opera unor mari oameni de stat și mari cărturari români a căror operă a fost și rămâne determinantă pentru consacrarea identității naționale și de spirit, pentru înscrierea țării în geografia civilizației și culturii europene.

În ultimele zile, ne-am amintit în trecere, dar și de data asta cu multe semne de întrebare, fără argumente, de personalitatea hotărâtoare pentru istoria României în cel de-al Doilea Război Mondial, a regelui Mihai I, ultimul conducător de stat încă în viață cu merite de necontestat în salvarea unor milioane de vieți prin scurtarea acestui război și prin recâștigarea dreptului României de a fi parte la lupta împotriva hitlerismului și comunismului sovietic și a dreptului la independență a statului român.

Nu știu dacă trebuie să ne mai mirăm, mi-am spus de curând, recitind Carnetele și Corespondența lui Albert Camus. M-a infiorat clipa când, la anunțarea acordării Premiului Nobel, asupra filosofului și scriitorului care și-a pus pecetea pe spiritualitatea Franței și a Europei întregi a veacului al XX-lea, s-a năpustit un val întreg de ură și de discreditare și de condamnare gravă.

Anunțarea veștii că scriitorul a fost distins - cel mai tânăr dintre laureați – cu premiul Nobel a fost însoțită de un bombardament al desființării marelui scriitor: „Imediat ce s-a aflat vestea premiului Nobel, atacurile vin din toate direcțiile. Albert Camus notează pe 19 octombrie, 1957:

«Speriat de ceea ce mi se întâmplă și nu am cerut. Iar ca totul să fie deplin, atacuri atât de josnice, încât mi se frânge inima. Rebatet îndrăznește să vorbească de nostalgia mea de a comanda plutoane de execuție în timp ce el este unul dintre cei patru pentru care am cerut, împreună cu alți scriitori din Rezistență, grațierea atunci când a fost condamnat la moarte. A fost grațiat, dar el pe mine, nu. Din nou, dorința de apărăsi țara. Dar ca să merg unde!? (Caiete 3, p. 214) »”

Să trecem și noi, azi, prin cel acel blestem?!

Cum comentati?