Clipa

Filosofia procesului (II)

Autor: Dr. Bogdan Rusu • Rubrica: Filosofie • Dec 2015  Printează acest articol

(Continuare din numărul trecut.)

Panorama filosofiei recente a procesului arată deosebita versatilitate a categoriei de proces pentru scopurile filosofiei. Spunem „filosofiei” și nu „ontologiei” sau „metafizicii”, întrucât aceste cuvinte sunt ambigue și se cer mai întâi clarificate, dacă dorim într-adevăr să rotunjim înțelegerea noastră a problemei. Pentru că toată discuția aceasta despre procese este oarecum nesaturată până ce nu precizăm intențiile teoretice ale filosofilor care uzează de acestea.

În filosofia procesului operează două concepte distincte de metafizică, respectiv, ontologie. Pentru whiteheadieni, metafizica (filosofia speculativă) este „încercarea de a construi un sistem coerent, logic, necesar de idei generale în termenii cărora poate fi interpretat fiecare element al experienței noastre. Prin această noțiune de «interpretare» înțeleg că orice lucru de care suntem conștienți ca fiind savurat, perceput, vrut sau gândit va avea caracterul unei instanțe particulare a schemei generale. Astfel schema generală va fi coerentă, logică și, cu privire la interpretarea ei, aplicabilă și adecvată. Aici «aplicabilă» înseamnă că unele elemente ale experienței sunt interpretabile astfel, iar «adecvată» înseamnă că nu există elemente incapabile de astfel de interpretare1.”

Ontologia este un termen pe care Whitehead însuși nu l-a folosit. Exegeții săi se referă, însă, cu acest cuvânt, la teoria celor opt categorii whiteheadiene ale existenței, anume entitățile actuale, obiectele eterne, necșii, propozițiile, contrastele, formele subiective, prehensiunile și multiplicitățile. Ontologia este văzută, așadar, ca un subtitlu al metafizicii, ca o disciplină subordonată care își propune definirea categoriilor existenței.

poze_abstracte_10

Din prespectiva acestei distincții, conceptualizarea proceselor este întreprinsă cu o intenție metafizică, aceea de a construi o schemă conceptuală capabilă să dea seama de nivelul actual de evoluție al universului nostru. Ocaziile actuale ale lui Whitehead sunt ipotetice elemente ireductibile ale universului, la care se ajunge printr-o generalizare pornind de la experiența umană.

Din perspectivă analitică, lucrurile se văd altfel. Ontologia este definită ca studiu al adeveritorilor (truth-makers), adică al acelor entități care fac adevărate propozițiile (sau un grup de propoziții) aparținând unui limbaj L2. O noțiune corelativă celei de adeveritor este cea de purtător de adevăr. Un purtător de adevăr este o entitate care are proprietatea de a fi făcută adevărată de anumiți adeveritori, fie această entitate de tipul propoziției, al judecății sau al conținutului propozițional etc. Noțiunea de adevăr, care presupune alegerea între o teorie coerentistă sau una corespondentistă a adevărului, nu poate fi clarificată fără a lămuri care sunt purtătorii de adevăr și care este relația dintre adeveritori și purtători de adevăr.

Tranșarea acestei probleme presupune luarea unei poziții în disputa realism-idealism, adică asumarea unei poziții metafizice. Însă este evident că se poate concepe o teorie a adeveritorilor care să nu fie angajată față de o poziție sau alta. Întrebările referitoare la structura adeveritorilor nu necesită, deci, o clarificare preliminară a naturii adevărului sau a purtătorilor de adevăr. Se poate face, așadar, ontologie fără metafizică, situație rezumată de Johanna Seibt astfel: „În diviziunea contemporană a disciplinelor în filosofia analitică avem astfel «metafizică analitică», care nu furnizezează în chi esențial nimic mai mult decât teorii ale adevărului, și vis-à-vis «ontologie analitică», furnizând teorii ale adeveritorilor. Relația ontologiei cu metafizica contemporană (analitică) este atunci, pe scurt, aceasta. Nu se poate face metafizică fără a face ontologie.3”

Se observă o răsturnare a raportului: dacă la whiteheadieni nu se putea face ontologie fără metafizică, la procesualiștii analitici nu se poate face metafizică fără ontologie. În același timp ontologia rămâne un capitol al metafizicii, cu specificarea că la whiteheadieni4 este dispensabil, iar la analitici necesar.

Astfel, apare o diferență semnificativă de scopuri teoretice între whiteheadieni și non-whiteheadienii analitici, în sensul că pentru ultimii dispare orice intenție de interpretare a realității (și/sau experienței), apărând în schimb un angajament mult mai puternic față de simțul comun și o încredere practic nelimitată în capacitatea categoriilor limbajului obișnuit de a capta natura acestor adeveritori și în corectitudinea logicilor bazate pe structura subiect-predicat. Dar diferența majoră care subîntinde diferitele variante ale categoriei procesului este următoarea: teoretizate sub intenție metafizică, procesele sunt postulate, ipoteze de lucru pentru construcția unei scheme categoriale; teoretizate sub intenție ontologică, procesele sunt consecințe derivate pornind de la specificul anumitor categorii lingvistice. Existența acestor divergențe în sânul filosofiei procesului atestă caracterul viguros și continua dezvoltare a celei mai puternice încercări revizioniste din filosofia ultimului secol.

NOTE:

1. A.N. Whitehead, Process and Reality, p. 3. Vezi, pentru discuții suplimentare, Ilie Pârvu, op. cit., vol. 1, 223-224.

2. vezi Johanna Seibt, Ontological Categories: The Explanation of Categorial Inference, în Wahrheit – Sein – Struktur. Auseinandersetzung mit Metaphysik, Hildesheim – Zurich – New York, Georg Olms Verlag, 2000, p. 273 sq.

3. Ibidem, p. 275.

4. Paralelele între Hegel și Whitehead (e.h. George R. Lucas, Jr. (ed.), Hegel and Whitehead. Contemporary Perspectives on Systematic Philosophy, Albany, SUNY Press, 1984) ilustrează convingător faptul că la Whitehead există aceeași indistincție de principiu între ontologie și metafizică precum la Hegel între logică și ontologie.

Cum comentati?