Clipa

Vacanțele bunicilor și părinților (I)

Autor: Acad. Constantin Bălăceanu Stolnici • Rubrica: Inedit • Dec 2015  Printează acest articol

Acad. Constantin Bălăceanu-Stolnici

Una din bucuriile copilăriei și adolescenței mele au fost perioadele de vacanță.

Din cele ce spuneau părinții ca și din cele ce le-am citit am aflat, spre surprinderea mea, că vacanțele sunt ceva nou în istoria societăților umane. Ideea de a avea perioade de repaus nu a fost inițial legată de necesitățile organismului de a se odihni. Aceste perioade de repaus au fost concepute mai degrabă ca un ritual religios, o interdicție de a munci în anumite zile cum este și azi interdicția de munci dumineca la creștini sau sâmbăta la evrei. De aceea în trecut – oricât de paradoxal apare – repausurile au fost totdeauna reglementate de biserică și legate de calendarul religios unde erau consemnate zilele de odihnă.

w

Turism religios medieval

Ideea de a avea concedii, de a nu munci, de a pleca și lăsa casele golite (vacanțe) timp de săptămâni sau luni a apărut târziu. Mama ne povestea astfel despre lungile „vacanțe” pe care și le luau creștinii odinioară pentru a face diferite pelerinaje începând din veacul IV1.

Nu erau însă vacanțe de odihnă sau de plăcere. Ele implicau eforturi mari fizice (adevărate penitențe) și chiar financiare (deși mulți pelerini cerșeau) cu scop pur religios. În lumea catolică mai era credință despre iertarea păcatelor care se primea prin indulgențele acordate pelerinilor. Tata mai sceptic vorbea și de aspectul ludic al acestor călătorii (chefuri de tot felul, aventuri amuzante sau picante, etc.) ca și de unele caracteristici comerciale legate în special de comerțul cu relicve, cu alimente sau cu încălțămintea, care se uza de atâta mers pe jos. Îi plăcea s-o tachineze pe mama cu vechiul dicton al lui Thomas a Kempis2 „qui multum peregrinantur, raro sanctificantur” (cine se plimbă mult se sfințește puțin). Mama nu se lăsa descumpănită și ne povestea de lungile pelerinaje pe uscat și pe mare care se făceau la Locurile Sfinte, de dificilul pelerinaj la Santiago de Compostela (drum pe care am mers și eu cândva, dar cu mașina, nu pe jos) sau de pelerinajele la Roma. Bunica ne povestea și despre pelerinajele ortodoxe la Ierusalim, Betleem și alte Locuri Sfinte care se făceau în lumea ortodoxă, în urma cărora pelerinii primeau titlul de Hagi pe care-l includeau în numele lor. Peste câteva zeci de ani aveam să fac și eu în condițiile de călătorie moderne excursii la Locurile Sfinte, Santiago de Compostela, Roma, Lourdes și Fatima. De asemenea aveam să aflu că astfel de călătorii cu caracter religios se făceau încă din preistorie, așa cum erau pelerinajele la sanctuarul megalitic de la Stonehenge (unul din cele mai vechi obiective turistice) din al treilea milenar înainte de Hristos, ca și de pelerinajele din lumea grecoromană (în special la locurile unde se aflau oracole sau sibile).

s

Poștalion muntean

Problema vacanțelor cu caracter laic, nereligios, s-a pus mai târziu în mediul urban medieval și ea interesa meseriașii, negustorii și în special instituțiile de învățământ. Dar aceste vacanțe nu se refereau la zile de repaus propriu-zis, ci la eliberarea orășenilor de obligațiile lor pentru a-și lăsa casele vacante spre a se duce la țară să ajute la muncile agricole principale. Este cunoscută o bulă a papei Grigore IX din anul 1231 care acorda vacanțe studenților – ce nu puteau depăși o lună – pentru a se duce la munci în mediu rural3.

sda

asa

sdasda

Pelerini în Evul Mediu

Mult mai interesante mi s-au părut atunci poveștile tatălui și bunicului meu despre obiceiul „marii călătorii” (Grand Tour) apărut în Europa apuseană în secolul XVII pe vremea regelui Ludovic XIV (cam când la noi domnea Constantin Brâncoveanu). Era un adevărat rit de trecere sau ritual inițiatic al tinerilor bogați (dar mai ales foarte bogați) din aristocrație (în special din Anglia și Germania) care își luau o vacanță lungă (de mai multe luni, uneori de ani de zile), în cursul căreia efectuau o călătorie care îi ducea pe itinerare bine determinate până în Italia la Veneția Florența, Padova, Pisa, Bologna și mai ales la Roma pentru a cunoaște oameni și locuri noi și pentru a descoperi creațiile artistice ale Antichității clasice și ale Renașterii. O etapă obligatorie era Parisul, care era centrul cultural al Europei unde învățau obiceiurile franceze, dansul și mai ales limba franceză, pe atunci limba francă a protipendadei. Erau vacanțe educative care puneau pe acești călători în legătură cu elitele din alte țări, cu modul lor de viață, cu cultura lor și le permitea să cunoască operele de artă principale (monumente, tablouri, sculpturi) și să asculte compoziții muzicale. Aceste călătorii lărgeau orizontul cultural al tinerilor aristocrați și le îngăduiau să se integreze în ceea ce unii numeau răutăcios „ghetoul nobiliar”. Uneori catalizau și căsătorii (evident internobiliare în contextul endogamiei aristocratice vesteuropene tradiționale). Tinerii erau dirijați de un mentor (un ghid, „bear-leader”) și erau însoțiți de servitori, bucătari, tineri artiști sau literați etc. Se deplasau cu diligențe, calești sau trăsuri. Unii antropologi susțin că tradiția acestui Grand Tour își are originea într-un obicei arhaic al nordicilor, acela de a călători pentru a se instrui și a cunoaște lumea, așa cum obișnuia să facă zeul lor Odin4. Din secolul al XIX-lea au participat și unele aristocrate tinere (care puteau rezista) la aceste călătorii. Unele din ele au și scris relatări interesante despre aceste „vacanțe”. De la acest Grand Tour derivă termenul de turism.

ds

Poștalion englez

Bunicul nostru ne povestea cât de dificile erau călătoriile pe timpul acela. El însuși a apucat vremurile în care oamenii se deplasau pe distanțe mari doar cu vehicule trase de cai (rădvane, diligențe, poștalioane, calești, trăsuri sau sănii). Călătoriile durau mult și dacă timpul era defavorabil erau foarte greu de îndurat. E drept că iarna caleștile și săniile erau încălzite cu cărbuni. Ne povestea cum la Stolnici mergea regulat cu trăsura de la București pe drumuri hurducăite și cum călătorise prin țară și prin Europa cu aceste vehicule cabaline.

ss1

Grand Tour, Carl Spitzweg

NOTE:

1Anonimul din Bordeaux (Pelerinul din Bordeaux sau Burdingalense) ne-a lăsat cea mai veche descriere a unui pelerinaj la Locurile sfinte (anul 333).

2 Thomas von Kempen sau Thomas Hemerken (1380-1471) era un călugăr mistic medieval, celebru pentru că a scris Imitația lui Isus, una din cărțile religioase cele mai citite la sfârșitul Evului Mediu.

3Bula Parens Scientiarum Universitas, din 13 aprilie 1231.

4 Așa cum este relatat în legenda nordică Ynglinga saga, scrisă de un islandez, Snorri Sturluson, pe la anul 1225 Krag, Claus Ynglingatal og Ynglingesaga- în Studie i historiske kilder (1991).

Cum comentati?