Clipa

Am auzit că ți-ai luat mașină de scris și discuri!

Autor: Dinu Săraru • Rubrica: Editorial • Dec 2015  Printează acest articol

dinusararu

Mă simt dator să-mi amintesc azi de Eugen Barbu și de anii acelei boeme, pline de parfumul marilor proiecte, când aveam la dispoziție și o gazetă, devenită și ea incendiară, unde publicau aproape toți marii scriitori români de azi, vreau să spun poeții și prozatorii și dramaturgii de anvergură ai generației care se află în jurul vârstei de șaptezeci de ani. Și Sorescu, și Păunescu, și Nichita, și Ion Gheorghe, și Alexandru, și Hagiu, și Dimov, și oniricii toți, și D.R. Popescu, și Fănuș Neagu, și Velea! Aici au văzut lumina tiparului, după anii de detenție sau interzicere, Vladimir Străinu și Petre Pandrea, și Papadima, și Neagu Rădulescu, și Radu Gyr! Odată, dacă aș mai avea timp, am să încerc să pun și eu la cale o istorie a acestei povești fantastice care a fost „Luceafărul” lui Eugen Barbu și atunci se va vedea, neapărat, când și cum a început, dacă nu dizidența – termen exploatat lacom și pândit de demagogie – rezistența scriitorimii române la rigorile realismului socialist și ale totalitarismului. Să nu uităm că „Leul albastru” și „Iona” aici au apărut, și marile poeme oceanice și țărănești ale lui Ion Gheorghe. Barbu a fost atunci Patronul acelei explozii, la „Luceafărul” și la „Cenaclul Labiș” de la Casa Scriitorilor. Atunci!

Părăsisem, și eu și Barbu, „Luceafărul” când Păunescu m-a convins că oralitatea mea trebuie să ia, totuși, sfârșit și că ar merita să-mi citesc, sub proprie semnătură, scenele de viață povestite cu o lăcomie care cucerea toate mesele nopților de boemă cu binecuvântarea Patronului, repet, poate că așa s-a născut și primul capitol, „Ploaia”, din „Niște țărani”.

Dar ca să ajung să stau nemișcat pe scaun în fața paginii nesfârșite, ore în șir, mai era nevoie de un accesoriu al civilizației, propriu profesioniștilor. Și trebuie să recunosc că lui Eugen Barbu i se datorează primul meu pas spre meserie.

Barbu scria ușor, vreau să spun nechinuit de peniță și de cerneală și ne îmboldea pe toți de la spate să nu mai facem gazetărie cu călimara la șold. Barbu, care era un meloman avizat, așa cum a fost și unul dintre cei mai împătimiți scriitori români de citit; poate că dintre prozatori a fost scriitorul care a devorat zeci de mii de pagini, de la poezie și proză la istorie și filosofie și care a răscolit bucoavnele vechi cu un dar al reînvierii cuvintelor de miere și har ca nimeni altul până la el, poet desăvârșit al limbii românești, demn să fie trecut lângă marii poeți. Barbu, care era un meloman, posesor al unei întregi discoteci impresionante, nu putea scrie un rând fără muzică. Mă chinuia și mă umilea cu mașina lui de scris, în care bătea, mai mult cu două degete, dar iute de tot și a trebuit să sfârșesc cumpărându-mi și eu o mașină de scris, instrument de care nu m-am putut despărți până la laptop și fără de care n-aș fi avut răbdarea să scriu ce am scris și cât am scris. O scrisoare nu mai știu să scriu acum de mână. Nu pot să ascund că așa am descoperit și patima discurilor și starea de clopot de cristal în care mă aflu când scriu ascultându-i pe maeștri, încât, într-o emisiune de televiziune curajoasă Iosif Sava, care mă adusese să mă justific trei ore la serata lui duminicală, când încă se mai punea problema dacă voi mai putea fi recuperabil vreodată de către unii dintre aceia care la „Luceafărul” mă priveau cu exigența lor searbădă de neputincioși teoretizanți ai găunoșeniei liber schimbiste, marele muzicolog s-a simțit dator să facă dezvăluirea, ca pe un paradox absolut, că „Săraru are, ca și când ar fi fost de necrezut, o discotecă cu mii de discuri!”.

Mai cuminte, mai modest și mai ferit mai ales, ferit de Barbu, îmi cumpărasem, cum zic, și mașină de scris și discuri, și patefon, și începusem să scriu așa. Cineva m-a vândut Patronului. Eram la televiziune, redactor-șef, începusem să public în „Flacăra”, în serial, primele pagini din „Niște țărani”, candidam vreau să spun la cariera de prozator și Barbu mă citea săptămânal amenințându-mă: „Să vedem, să vedem dacă te țin curelele; cât te țin, să te judec să curgă fulgii din tine. Să vedem săptămâna viitoare…”

sss

Până într-o zi când, seara, pe la unsprezece, ca de obicei, sună telefonul.

- Ce faci Dinache, începe Patronul pe scurtătură. Am auzit că ți-ai cumpărat mașină de scris și discuri. Pauză.

- Aud?

- Mi-am cumpărat, confirm eu, surprins de interviul anchetă.

- Ei, atunci se schimbă lucrurile, se înăsprește și judecata: acum să te văd, săptămâna asta! Ai scris?

- Da, zic eu, am înainte șapte capitole.

- Șapte?! zice Patronul. Păi, termini romanul?!

- Îl termin.

- E bună și mașina mea de scris, zice el vesel, dintr-o dată. Te-am învățat cu ce începe meseria. Să recunoști.

- Recunosc, răspund eu azi!

La apariția romanului, pe coperta ultimă, alături de Adrian Păunescu, detonatorul acestui roman, Eugen Barbu.

„Prin tragica, măreața, ironica epopee a lui Dinu Săraru este restituit adevărul în toată cruiditatea lui, se face cu alte cuvinte dreptate unui individ ce nu poate dispărea din literatură”.

Fragment din Jurnalul unui om controversat provocat de Vartan Arachelian, apărut în „Totuși iubirea”, nr. 11-14 (329-332), mai-iulie 1997.

Cum comentati?