Clipa

Mircea Eliade și literatura ca vehicol al filosofiei religiilor

Autor: Dr. Andrei Carpeneanu • Rubrica: Filosofie • Dec 2015  Printează acest articol

Dr. Andrei Carpeneanu

Literatura lui Mircea Eliade, în special proza fantastică, presupune un efort hermeneutic special pentru înțelegerea corectă a semnificației textului. Frumusețea operei sale literare rezidă și în rotunjimea filosofică a povestirii, în frumusețea „demonstrației”, la fel ca în cazul unei demonstrații matematice. Sunt etalate aici, cu o „elocință” narativă greu de egalat în istoria gândirii filosofice românești, marile teme care au conferit unicitate sistemului său științific și filosofic, prin urmare ar fi o pierdere pentru cercetători analiza fracționată a ceea ce a fost menit dintru început să reprezinte un întreg. Opera sa științifică reprezintă cheia înțelegerii depline a operei sale literare, de o densitate ideatică și totodată o claritate conceptuală excepțională, iar opera literară constituie desăvârșirea menirii sale geniale de istoric și filosof al religiilor.

În romanul Nouăsprezece trandafiri, Mircea Eliade elaborează o teorie fascinantă și inovatoare a teatrului-ritual. Așadar, în viziunea marelui filosof al religiilor, spectacolul dramatic poate facilita „descifrarea semnificațiilor simbolice, deci religioase ale evenimentelor, poate deveni un instrument de iluminare, de mântuire”. Desfășurat în anumite condiții și cu o succesiune bine gândită a „tablourilor” piesei, prin stăpânirea profundă a tehnicilor dramaturgiei antice, însă folosind un limbaj adaptat la nivelul de comunicare al contemporaneității, prin supunerea actorilor, dar și a publicului la preliminarii ascetice, ritualul spectacolului poate înlesni procesul anamnezei, iar prin obținerea unei asemenea limpezimi a memoriei, care poate însemna chiar amintirea vieților anterioare – înlăturarea tuturor blocajelor de ordin existențial și afirmarea plenară, liberă și creatoare a ființei. Ludicul dobândește așadar o reală adâncime metafizică și poate oferi cheia către o dimensiune spirituală, către sacralitate. Spectatorul este adus într-o stare liminală, care îl va face mai „permeabil” la învățătura pe care o va primi: rezultatul este metanoia, în sens larg iluminarea, transformarea, înnoirea ființei. Anamneza vieților trecute are drept consecință înlăturarea lanțurilor karmice și obținerea mântuirii și a „libertății absolute”. Cei care au primit iluminarea sunt considerați „morți în viață” și au acces după voie la dimensiuni ale Universului necunoscute „profanilor”. Spectacolul-ritual și „magia” unei astfel de reprezentații poate fi și o modalitate de a ne elibera de apăsarea tiranică a prezentului, a evenimentelor istorice traumatice, de a ne scutura de „teroarea istoriei”, o altă temă des întâlnită în proza lui Mircea Eliade. Filosoful mai accentuează și caracterul universal al unei asemenea metode de „salvare” prin teatru și joc inițiatic: oricine poate avea acces la ea, din orice cultură ar proveni, cu condiția ca piesa să fie scrisă corect, după canoanele prescrise mai sus, iar actele să fie jucate în succesiunea lor tainică, „liturgică”.

În proza lui Mircea Eliade sacrul se poate găsi camuflat în evenimente aparent banale care au de fapt însemnătate cosmică, în oameni obișnuiți care se dovedesc a fi personaje mitice, sfinți creștini sau bodhisattva – însă tocmai în acest joc volatil al sugestiei, în efortul permanent de decriptare al semnificațiilor ascunse rezidă farmecul de revelație al prozei sale. În nuvela Pe strada Mântuleasa, Mircea Eliade încearcă tocmai re-vrăjirea lumii, a României postbelice pustiite de sacru, în care oamenii au uitat, din pricina „terorii istoriei”, cine sunt, unde le sunt rădăcinile; prin tehnica povestirii unor evenimente din ce în ce mai îndepărtate, până când firul narațiunii arborescente se pierde într-o lume mitică, în care nu se mai poate discerne adevărul de ficțiunea magică, oamenii se racordează din nou la adevăratul lor trecut, la adevărata lor ființă istorică. Uitarea, ca maladie metafizică, și readucerea aminte reprezintă teme primordiale în filosofia și literatura lui Mircea Eliade. Tehnicile anamnezei, descrise istoric și cultural și argumentate filosofic, sunt valorificate spectaculos din punct de vedere literar, până ce impresia cititorului este că a devenit el însuși candidat la inițierea în misteriile orfice sau eleusine. Aceasta este de fapt impresia acută pe care textul o insuflă cititorului avizat, că întreaga punere în scenă i se adresează lui, că tehnicile de „trezire” sunt doar camuflate în ficțiune, însă reprezintă instrumente reale și eficace ale preschimbării, ale înnoirii ființei. Astfel, cititorul este purtat prin labirintul mitologiei universale, supus la probe care îi pun la încercare memoria și concentrarea și îl conduc, fermecat, tot mai aproape de deznodământul poveștii, de aflarea adevărului ascuns, care coincide cu iluminarea, cu mântuirea.

În Les trois grâces, Mircea Eliade explorează „implicațiile biologice și medicale ale păcatului originar”; în privința neoplasmului, argumentează unul dintre personajele nuvelei, a „proliferării excesive și anarhice a celulelor unui țesut sau ale unui organ”, avem de-a face cu „un proces paradoxal, chiar contradictoriu, pentru că fenomenul de multiplicare vertiginoasă a celulelor indică o pulsiune pozitivă și anume regenerarea țesutului sau organului respectiv [...] care ar trebui să conducă, în cele din urmă, la regenerarea, adică la întinerirea, corpului întreg. Dar această pulsiune organică pozitivă este anulată de ritmul demențial al proliferării celulelor și de caracterul anarhic, haotic al construcțiilor micro și macro celulare, s-ar spune că avem de-a face cu o tendință de creație devenită brusc amnezică, un proces a-teleologic, amputat de intenționalitate [...]”. Explicația se găsește în teoria că, aflați în Paradis, Adam și Eva erau regenerați periodic prin neoplasm, însă odată cu „căderea”, cu izgonirea lor, corpul a pierdut secretul „tinereții fără de bătrânețe”: „de-atunci încoace, de câte ori, printr-o bruscă și stranie anamneză corpul încearcă să repete procesul, proliferarea oarbă a neoplasmului provoacă o tumoare malignă…”. Scopul medicinei este de a restabili, de a redobândi, fie și prin integrarea în remedii a tehnicilor yogice sau șamanice, condiția adamică, când corpul omenesc mai păstra încă secretul vieții veșnice, „virtualitățile biologice” care îi permiteau regenerarea perpetuă.

Având în vedere faptul că Mircea Eliade a devenit, acum 25 de ani, odată cu obținerea „libertății culturale absolute”, un autor „la modă”, clasicizarea sa bruscă nu a permis ca opera de geniu a gânditorului să fie absorbită și analizată de publicul român până la ultimele sale consecințe literare și filosofice, în acord cu propriile sale teme sau teorii; chiar munca cercetătorilor, ținând seama de monografiile existente (cea mai competentă și apropiată de semnificația reală a operei lui Eliade, „asumată” de acesta, fiind monografia lui Ioan Petru Culianu) este departe de a fi epuizată, într-un moment în care percepția operei lui Mircea Eliade ar trebui să fi atins maturitatea necesară unei analize în acord cu intuițiile și creativitatea acestuia.

Cum comentati?