Clipa

Festivalul internațional „George Enescu”, ediția a XXII-a Septembrie enescian (sinteza comunicării din Simpozionul internațional)

Autor: Prof. univ. dr. Grigore Constantinescu • Rubrica: Cronici, Muzică • Sep 2015  Printează acest articol

Prof. univ. dr. Grigore Constantinescu

„N-am făcut altceva – spunea George Enescu – decât să traduc ceea ce auzisem cântându-mi în inimă”. Pentru artist, România a fost un tărâm menit a înfățișa oamenilor de pretutindeni o imagine inconfundabilă imagistic, etic, afectiv, reprezentând propriile sale trăiri de-a lungul anilor. Drumul acesta începe cu Poema Română „…acolo, departe, pe plaiurile Moldovei…, am străbătut o cale anevoioasă, străjuită de copaci ce se pierd în zarea îndepărtată”, mărturisește Enescu în anii săi târzii, ancorând în timp până la țărmul din Vox Maris. Această călătorie de creație are un înțeles personal, în comentarea muzicii enesciene, îngăduind contemporanilor să „vadă” lumea prin ceea ce putem intui că a fost formată de visul și orizontul personalității artistului.

În destăinuirile către Bernard Gavoty citim despre argumentele trecutului: „mama era, ca și tatăl meu, dintr-o familie de preoți ortodocși”, adăugând: „Iată-mă, deci de două ori pecetluit: ca om al gliei şi ca mistic. Pământul și religia au fost cele două divinități ale copilăriei mele. Le-am rămas credincios… Și dacă sentimentele mele religioase s-au schimbat cu timpul, am păstrat totuși cucernicia față de religie, de tot ce este vrednic de ea”.

Din perspectivă cronologică, marele succes al Poemei române la Paris îl determină, constatând evenimentul, pe Stan Golestan să comenteze, într-o corespondență publicată în țară: „…ivirea pe orizontul muzical a unui nou soare”.

Contemporanii lui Enescu, la momentul Poemei, înțeleg că principalele ei surse melodice sunt: doina, cântecul de joc și cântul bisericesc.

Decenii mai târziu, când lumina acestui „soare” apusese, muzicologul Romeo Ghircoiașiu avea să-și îndrepte atenția în special asupra acestei lucrări. Autorul analizei remarca cu judiciozitate că: „…materialul ei sonor și tonal brut, ce constituie baza unor motive latente, va reveni în noi și noi imagini de intonație ce vor defini lucrările sale următoare.” Urmând lui Ghircoiașiu, compozitorul Mircea Chiriac consemna, mai târziu primordialitatea „semnelor” Poemei române pentru George Enescu, în situația revenirii asupra celor mai evidente trăsături ce compun imaginea menită a-l defini pe Maestru, trăsături existente deja în muzicianul foarte tânăr, chiar adolescent, dezvoltat atât de armonios la maturitate. Cei care i-au urmat calea au fost, cum constată, și nu este singurul, Teodor Grigoriu, că au fost „fermecați pentru tot restul vieții. Încă un motiv de a pleca pe ocean, ca un argonaut…”

orchestra_romana_de_tineret_cristian_mandeal_foto_virgil_oprina_01001400

Orchestra română de tineret Cristian Mandeal , foto: Virgil Oprina. Sursa: b365.ro.

Ce traversa sufletul acestui tânăr de 16 ani? După Viena, urmase Parisul, dar nostalgiile moldave nu se stinseseră (și nu se vor stinge niciodată), păstrându-și ecoul până în primăvara anului 1955… Simțea dorința să se mărturisească, să arate de unde vine, iar mijlocul de adresare, mai complet decât un instrument, îi apare orchestra, prin intermediul formulării programatice, la intersecția poemului simfonic cu imaginile suitei simfonice. Într-un fel, comparând cu alte lucrări asemănătoare ca intenții, Poema română este și Peer Gynt, prin juvenilul anotimp al debutului tematic, dar și Patria mea prin perindarea mozaicată a motivelor descriptive, și Uvertura academică brahmsiană, prin imnica finalului. Deși integrat Franței, compozitorul considera că Parisul nu-i cunoaște îndeajuns țara natală. Este prima dintre atitudinile constante ale vieții sale, această „mereu aducere aminte” în prim planul existenței artistului a tot ce este românesc și, în egală măsură, integrabil european. Poema română este primul gest explicit din multele care se vor succeda, de-a lungul timpului, forța de a crea o lume proprie după chipul și asemănarea plaiului natal și al omului ce-l locuiește.

Imnul Regal a cunoscut poate cea mai frumoasă înveșmântare muzicală în Poema română de George Enescu. Tânărul geniu moldav, la vârsta de numai 16 ani, a avut extrem de inspirata viziune de a-l insera în deznodământul acestei capodopere… numerotată simbolic cu op. 1 în catalogul creației sale.

Odată cu acumularea anilor, reluând ideea, poate mai subtil expusă, este notată cu aceleași referiri, în Impresii din copilărie (lună, furtună, lăutar-doină, jocuri) sau în Suita III-a „Săteasca” (ulița, misterul nopții, jocurile). Deși mai apoi programatismul rămâne ca făgaș al realizării dramaturgiei muzicale, compozitorul se va îndrepta spre versul eminescian din Simfonia a V-a („Mai am un singur dor…”), căpătând de-abia prin Vox Maris o dimensiune subliniat rezolvată tragic, ce ne aduce însă din nou la acea primă viziune a furtunilor enesciene din Poemă.

Atitudinea compozitorului nu se deosebește foarte mult, dacă comparăm programul Poemei române cu cel privitor la Vox Maris. Ambele aspecte, așa cum reies din convorbirile cu Bernard Gavoty reflectă, mai bine-zis, consecvența existențială a lui Enescu: „O concepusem cu atâta dragoste și naivitate! Încercasem să evoc în această suită simfonică unele din amintirile mele din copilărie, transpuse sau, mai bine-zis, stilizate. Era o foarte îndepărtată evocare care reînvia imagini simple din țara mea natală, pe care o părăsisem de opt ani și care mă face și astăzi să-i regăsesc mireasma și priveliștile… Era simplu de tot, foarte naiv, totul pornea din inimă!”

Un alt element de consecvență pare a fi construirea arhitecturii întregii lucrări, chiar dacă are conturul unei suite, în accepțiune tradițională moștenită, pe o ierarhie de elemente generatoare, legate unul de altul, în care primul nucleu devine emblematic, la nivel intonațional, expresiv și chiar ritmic. În ce privește structura intonațională, ea dezvăluia deja preocupările (sau afinitățile?) pentru a da, la rândul lor, roade pe un făgaș particular, propriu compozitorului. „S-a constatat prezența, în acest prim opus, a unui diatonism de substrat pentatonic și a cromatismelor specifice facturii melosului popular românesc sau unor moduri sud-est europene” remarcă Romeo Ghircoiașiu în analiza deja citată.

Chiar dacă George Enescu se afla departe de țară, își dorea să evoce o anume ambianță. El o realizează, mai ales în prima parte a Poemei, creând discursul pe baza unui folclor imaginar, cu teme muzicale populare de invenție proprie. Isonul apare într-o formă foarte apropiată de cea întâlnită în muzica liturgică ortodoxă, cea care nu acceptă nici polifonia, nici armonia și nici acompaniamentul instrumental sau orchestral. Însoțirea de clopote repetă tradiția Axionului, imn închinat Maicii Domnului, cântat la Liturghie, pe fundalul clopotelor, în cele mai multe biserici, iar isonul se impune ca o ipostază a monodiei încredințate vocilor de bărbați, alternând cu forme antifonice de prezentare a melosului conceput în stil bizantin. Nu este nici aici cazul vreunei preluări întocmai. Enescu își „regizează” atmosfera fără a se baza pe structuri ale modurilor bizantine, dar efectul este convingător, ca și cum ar fi făcut-o. Poema română, adesea trecută cu vederea în enunțul capodoperelor, devine creație de hotar nu numai în catalogul compozitorului dar și în istoria muzicii românești.

Acum mai mult de un secol, Iosif Vulcan identifica în Poema română, prezentată în primă audiție, după Paris, la București, în primăvara anului 1898, cântarea preoților din altar. Chiar Enescu amintea de această cântare a preoților, care se aude, în ecoul memoriei, după clopotele de la vecernie cu „ușa deschisă larg”.

Desigur, parcă devansând un moment de creație nu prea îndepărtat, Enescu apelează și la citarea motivului folcloric (cel lăutăresc) în cea de a doua parte a Poemei române, „purtând în mod profund – spune compozitorul  –  amprenta trecutului din care am crescut…” Este, în expresia componistică, un exercițiu dus, mai apoi, la măiestrie prin cele două Rapsodii române, idee de care nu se îndepărtează, chiar dacă gestul creatorului este mai elaborat, în Săteasca sau Uvertura de concert.

Încă din timpul prezentării Poemei române, dualitatea existențială virtuoz-creator îl va urmări insistent, nu neapărat ca o întrebare la care nu putea răspunde. Așa cum citim în confesiunile sale, rămâne o enigmă ce devenise obsedantă mai ales prin implicarea celor care, în epoca Poemei, îl înconjurau pe artist și căreia doar posteritatea i-a echilibrat componentele. „Făceam o ucenicie destul de dureroasă – ne spune Enescu – căreia trebuie să ne supunem: faptul că același om stăpânește două meșteșuguri displace multora… violonist… spuneau compozitorii, e compozitor spuneau virtuozii.” Revenind la imaginea pe care am propus-o, de a considera Poema română drept un portret de tinerețe al artistului ce-și dorește și se simte capabil să creeze lumea, ar fi trebuit să apelăm la un singur argument, aparținând lui Enescu, menit a sintetiza întregul devenirii sale. Sunt acele cuvinte ultime, care încheie simbolic convorbirile cu Bernard Gavoty. Dacă le recitim, având în memorie drumul compozitorului, putem reconstitui imaginea tinereții sale care ni se înfățișa drept o promisiune, mai bine-zis un proiect împlinit, în care palpită cosmogonic, lumea începuturilor vieții sale: „Povestea aceasta începe acolo, departe, pe plaiurile Moldovei… A fost lung, desigur, acest drum. Cât de scurt mi s-a părut.”

Cum comentati?