Clipa

Prigonirea statului (II)

Autor: Prof. univ. dr. Paul Dobrescu • Rubrica: Sociologie politică • Sep 2015  Printează acest articol

Prof. univ. dr. Paul DobrescuLawrence Summers – fost secretar al Trezoreriei americane, profesor la Harvard și nepot al lui Kenneth Arrow – face o precizare în legătură cu moștenirea gânditorului austriac. „Am încercat să-i formez pe studenții mei în ideea că mâna invizibilă este mult mai puternică decât mâna vizibilă [(un)hidden hand]. Aceasta este moștenirea lui Hayek”. Problema principală nu este aceea de a stabili care factor al dezvoltării este mai important: mâna invizibilă sau cea ne ascunsă (se înțelege, mâna la vedere, mâna statului). Important, am spune decisiv, este ca niciuna din cele două „mâini” să nu lipsească (ori să funcționeze mimetic). Și fiecare să facă ceea nu poate sau nu e bine să facă cealaltă. Adică să nu se substituie, ci să se complinească. Aici este drama dezvoltării în ultimele decenii. Că una din „mâini” a căutat să se substituie celeilalte pe baza unei imaginare superiorități. Raporturile dintre cele două „mâini” este unul flexibil, în funcție de perioadă, cultură, tradiții, stadiu de dezvoltare etc. Important este ca ele să conlucreze, așa încât rezultatul să dea satisfacție ambelor „mâini” și, mai ales, oamenilor și comunităților.

„Moștenirea” generației actuale ar trebui exprimată de o atitudine fără echivoc: aceea de a părăsi disputa fără de sfârșit referitoare la cele două „mâini” și la ierarhia lor de importanță. Cum un tronson important al acestei moșteniri ar fi să ne învingem o altă tentație care se profilează din ce în ce mai clar la orizont. Apare limpede că sub influența succesului obținut de statele emergente, a efectelor crizei, atât specialiștii cât și oamenii politici vor acorda un rol din ce în ce mai semnificativ „mâinii vizibile”, adică statului. Ceea ce nu e rău, pentru că fără prezența statului dimensiunea strategică a dezvoltării – atât de importantă când este vorba despre un „teren” de mărimea globului – ar avea de suferit. Riscul este să afirmăm că, acum, cealaltă „mână”, cea vizibilă, este cea mai importantă și să repetăm aceeași eroare, numai că în sens invers.

„Remodelarea societății” despre care vorbea Hayek are loc de câte ori elitele unei societăți își propun un salt semnificativ în domeniul dezvoltării. Este un proces obligatoriu, indiferent dacă l-am citit sau nu pe autorul austriac. Dar remodelarea de care vorbim beneficiază de anumite premise într-o societate dezvoltată și de cu totul altele în cazul unei țări în curs de dezvoltare. Contextele diferite ne obligă să renunțăm la a face o ierarhie de valoare între abordarea propusă de Gunnar Myrdal și cea elaborată de Friedrich Hayek. Ele sunt construite pornind de la situații diferite, răspund unor probleme diferite și dau rezultate în contextele pentru care au fost elaborate. Opera lui Hayek a inspirat ceea ce numim astăzi ordoliberalism, viziune economică îmbrățișată în Germania. Ordoliberalismul se deosebește de neoliberalism, întrucât rezervă statului un rol important: acela de a proteja competiția de propriile sale consecințe (adoptarea legii antitrust reprezintă o ilustrare). Raportul stat-piață este definit astfel: „As much market as possible as much state as necessary”. Succesele Germaniei reprezintă o ilustrare că abordarea propusă de gânditorul austriac conduce la rezultate importante, că poate reprezenta baza teoretică a unui model de dezvoltare pentru anumite situații.

Modelul autoritarist teoretizat de Myrdal se adresează unei alte realități economice și culturale, lumii asiatice și lumii în curs de dezvoltare. Când Lee Kuan Yew, fostul prim minstru, fondator al statului Singapore, considerat un înțelept al Asiei spune From Third World to First, așa cum este intitulat cel de-al doilea volum al său de memorii, nu putem răspunde: dar cum au fost respectate drepturile individuale sau valorile occidentale? Lee a îmbrățișat deliberat modelul autoritarist, a promovat meritocrația și chiar a afirmat în 1987: „We decide what is right. Never mind what the people think”. Dar a declanșat un proces de dezvoltare și modernizare impresionante, a facilitat pentru țara sa un salt care nu poate să nu inspire respect. Iată cum înfățișează Martin Wolf, șeful grupului de comentatori de la „Financial Times” un alt succes economic asiatic, de data aceasta înfăptuit în cea mai populată țară a lumii, în China. Semnificația politică a acestui succes este fixată chiar de autorul menționat: „GDP-ul per capita al Chinei (calculat prin prisma puterii de cumpărare) a crescut de la 2% cât reprezenta el în raport cu cel american, în 1980, la 24 procente în anul trecut, potrivit FMI. Pentru o țară de mărimea Chinei, este o realizare extraordinară. Orice am putea gândi despre politica sa, trebuie să recunoaștem competența care a stat la baza acestui succes, succes care a transformat economia lumii și este pe cale să transforme politica sa”.

0_sarcophage_dacilia_-_pal_massimo_alle_terme-copy

Grup statuar marmură, sarcofagul împăratului roman Gordian III, din Acilia, Roma, secolul 3, Muzeul Național al Romei.

Modelele de dezvoltare nu pot fi judecate în sine, ci prin rezultatele pe care le prilejuiesc. Cea mai mare greșeală pe care am putea-o face este să încercăm să aplicăm modelul care lucrează în Germania într-un context asiatic. Modelele nu sunt interșanjabile; elemente ale unui model, da, dar numai integrate în structura unde urmează să funcționeze. Greșeala Vestului este că nu a sesizat la vreme rolul pe care îl jocă astăzi statul în procesul dezvoltării. Globalizarea conferă o cu totul altă anvergură dimensiunii strategice a dezvoltării pe care numai statul o poate gândi și implementa. Astfel, Occidentul s-a lipsit de cel mai important instrument al promovării unei dezvoltări cu fața la viitor, cu toate binefacerile pe care totdeauna le aduce dezvoltarea.

Că statul a devenit un Leviathan modern, că este birocratizat și ineficient, poate fi adevărat. Dar acest lucru nu trebuie să conducă la o adevărată prigonire a statului, la o diabolizare, chiar la o negare parțială a utilității sale. Dezbaterea privind utilitatea statului s-a substituit, într-un mod vinovat am spune, temei centrale: calitatea activității statale. Care înseamnă, în termenii de astăzi, guvernanță mare. Ideal ar fi să existe un guvern mic și o guvernanță mare. În ultimă instanță, guvernul poate fi mai mare sau mai mic. Esențial este să nu lipsească guvernanța. Or tocmai acest lucru lipsește din ce în ce mai vizibil societății dezvoltate în ultimii ani. Se vorbește mult despre guvernanță, dar măsura reală a bunei guvenanțe – performanța – întârzie să apară. Asaltată cu tot felul de probleme, multe provenite din perioada crizei, altele acumulate în anii care s-au scurs de la încheierea Războiului Rece sau chiar mai de departe, cum ar fi tendințele demografice, multe societăți dezvoltate fac mișcări dezordonate. Sunt surprinse de diverse evoluții și atunci recurg la măsura comună în astfel de situații: reacționează de la caz la caz. Ceea ce pune și mai mult în evidență faptul că lipsește axul strategic, care nu poate fi asigurat decât de un stat inteligent. Și suntem la începutul perioadei în care încep să apară costurile neglijării, marginalizării, într-un cuvânt al prigonirii statului.

(Din volumul în curs de apariție: Crizele de după criză)

Cum comentati?