Clipa

Profetism și inteligență

Autor: Prof. univ. dr. Ilie Bădescu • Rubrica: Cronica civilizatiei • Iun 2015  Printează acest articol

Prof. univ. dr. Ilie BădescuMersul popoarelor în istorie depinde hotărâtor de capacitatea elitelor lor de a cerceta semnele vremurilor și de a valorifica informațiile cu potențial profetic. Accesarea informațiilor cu potențial profetic, a semnelor prevestitoare, este o chestiune de raportare adecvată la timp, la spațiu și la nomos-uri. C. Schmitt are intuiția de a concepe toate informațiile actuale și virtuale ca alcătuind un pachet inepuizabil de esență spirituală pe care îl desemna printr-o sintagmă specială, nomosul pământului. Acesta este un fel de pat germinativ al tuturor îndrumărilor și învățăturilor omenești. Întregul dinamism al inteligenței omenești se cuprinde el însuși în „nomosul pământului”. Noi oamenii avem inteligența pământenilor și, precum am mai spus-o, prototipul omului inteligent este omul pământului, țăranul. Mult mai târziu se manifestă omul mărilor și, cu epoca modernă, intră în scenă omul aerului. Dar toți aceștia sunt simple ipostaze ale omului pământului, cel prin care se exprimă sintetic nomosul pământului. Precum știm, C. Schmitt deriva nomosul pornind de la specificul toposurilor elementare, apa, uscatul, aerul, vorbind în acest sens despre nomosul pământului și libertatea mărilor în sensul că pământul, prin contradistincție față de caracterul deschis și inapropriabil al apelor, poate fi apropriat, împărțit și cultivat (folosit). Nomos-ul pământului trimite, așadar, la cele trei acte al procesului primordial al istoriei umane: aproprierea, împărțirea și folosirea. Această dramă primordială este consemnată, remarcă Schmitt, de cuvintele profetice din cartea a 5-a a lui Daniel: mene, mene, tekel, ufarsin, adică numărat, cântărit și împărțit1. Triada aceasta răzbate desigur în dinamica inteligenței omenești ea însăși. Termenul de nomos are o istorie semasiologică complexă.2 Nomosul pământului dobândește o nouă accepție după secolul marilor descoperiri geografice, când se încheie ciclul istoriei terestre a omenirii și se intră în ciclul istoriei oceanice. În ciclul terestru, „orice om puternic se considera pe sine centru al pământului și dominionul său drept domiciliul libertății, dincolo de care domină războiul, barbaria, și haosul”3. Marginile erau marcate printr-o trasare a unui hotar, a unei linii, a zidului chinezesc, ori prin perceperea mării ca fiind „capătul pământului”4. Toată inteligența și întregul profetism uman se cuprind în această primă expresie a nomosului pământului, precum așa de inteligent și profetic ne spune C. Schmitt însuși: „Acesta era nomosul pământului în prima fază, când oamenii nu aveau încă noțiunea globală a planetei lor, și marile oceane ale lumii erau inaccesibile puterii umane. Primul nomos al pământului a fost distrus acum circa 500 de ani când marile oceane ale lumii au fost deschise… Un al doilea nomos al pământului s-a afirmat pe seama și ca urmare a acestor descoperiri ale uscatului și mării…Descoperitorii erau europeni și ei au apropriat, împărțit și folosit planeta. Astfel, al doilea nomos al pământului a devenit eurocentric”5. Schmitt atrage atenția asupra „structurii eurocentrice” a nomosului în faza oceanică a istoriei moderne (extinsă sub forma protectoratelor, acordurilor comerciale, sferelor de interese etc.). Spre deosebire de primul nomos al pământului care era încă mitic și deci mitologizant, adică anexat unei „imagini mitice asupra lumii”, al doilea nomos „încorporează oceanele”. Însă chiar și acest nomos, deși global, păstra încă o distincție între mare și uscat. „Uscatul era divizat în state, colonii, protectorate, sfere de influență. Prin contrast, marea era liberă. Ea putea fi liber exploatată de toate statele (pentru pescuit, producere de sare, pescuitul perlelor etc.); ea nu avea margini și era deschisă. Fiind astfel, ea era deschisă și libertății războaielor. Ca atare, cele mai puternice puteri maritime și-au apropriat oceanele lumii. După marile puteri terestre, apăru o mare putere maritimă. Anglia și-a învins toți rivalii europeni pentru stăpânirea mării: Spania, Olanda, Franța, Germania”6.

Țăran odihnindu-se, Nicolae I. Alexandrescu (1884-1957)

Este evident că descoperitorii europeni au introdus cu acest al doilea nomos și o nouă unitate de măsură, balanța dintre apă și uscat, dintre aria terestră și aria maritimă și astfel inteligența omenească atinge performanța cântăririi apei și uscatului, chestiune atestată de două mari cuceriri ale epocii: contabilitatea modernă și cartografia Mercator. Până la primul război mondial, nomosul pământului era încă bazat pe „echilibrul uscatului și al mării”. Altminteri spus, inteligența statelor era legată în mare măsură de capacitatea de a cerceta acest punct de inflexiune strategică și de a folosi gradația balanței dintre cele două distribuții spațiale ale puterii ca unitate de măsură și unealtă de gândire și profeție. Transgresând marginile analizei Schmittiene, vom reține că în modul de structurare a lumii intervine un anume nomos prin care răzbat în lume și în actele omenești ordinea și orientarea, măsura lumii și a timpului. Nomos-ul, în accepțiunea sa originară, desemna tocmai ideea de măsură a lucrurilor, de ordine și de orientare. În accepțiune extinsă, pe care o împărtășim noi înșine, nomos-ul este adâncul insondabil al lucrurilor din care izvorăsc toate bunele-folosințe ca dintr-un manual natural de utilizare. În sensul acesta, nomosul lucrurilor, al locurilor, al grupărilor omenești etc. este și sursa informațiilor cu potențial profetic asupra evoluțiilor cronospațiale. În raport cu referențialul spațial, nomos-ul unui lucru trimite la poziționarea lui într-o încadrare (ordine) spațială. Dacă ne raportăm la ideea de orientare, atunci termenul de nomos desemnează relația cu timpul, desfășurarea, dinamica lucrului. Dacă reținem sensul de măsură, atunci suntem trimiși la ideea de măsură a tuturor măsurilor, care nu poate deriva din vreo folosință, ci din dreptarele pe care Dumnezeu le-a pus în toată alcătuirea, în fiecare lucru și făptură, ca optimitate a lor inepuizabilă, oricât de grave ar fi devierile. Acestea sunt muchiile ontologice ale nomosului. Prin ele devine inteligibil nomosul pământului. Spațiul, timpul și dreptarele optimității divine con-măsoară orice lucru, orice manifestare și orice folosință. Folosim spațiul ca să măsurăm locurile, timpul ca să măsurăm vremurile, dreptarele divine ca să măsurăm manifestările. Aceasta este unitatea de triplă comensurare a întregului și a părților, a structurilor și a devenirilor și cu ea operează înțeleptul, profetul, geniul, sfântul și martirul, fiindcă ei sunt chiar vecinii lui Dumnezeu, cu ei Dumnezeu stă de vorbă „ca și cu niște prieteni”. Ei sunt cei care știu să „deosebească vremea aceasta” nu doar „fața pământului și a cerului” („Fățarnicilor! Fața pământului și a cerului știți să o deosebiți, dar vremea aceasta cum de nu o deosebiți?”, Luca, 12, 56 sau la Matei 16, 3: „Fățarnicilor! Fața cerului știți s-o judecați, dar semnele vremurilor nu puteți”). Unde sunt aceste semne ale vremurilor, și informațiile cu potențial profetic unde să le căutăm? Unde sunt, în cumpătul zilei, harismaticii timpului și profeții veacului? Iată întrebări care ne obligă să re-examinăm chestiunea informațională în zilele noastre, în orizontul istoriei recente, ca să înțelegem cum putem evita căile greșite și lipsa de orientare, poziționarea eronată și măsurătorile falsificatoare. Accesarea nomosului este posibilă grație unei funcțiuni speciale a minții, pe care o denumim inteligență. Grație acestei funcțiuni și în lumina manifestării sale putem spune că sunt inteligente nu doar persoanele, ci și orice unitate socio-umană, de la familie, la popor, de la cultură și state la civilizații etc. Așa putem înțelege poate, de ce din cele circa 23 de civilizații mai sunt astăzi doar între 6-8 civilizații distincte, restul au dispărut. Toate formațiunile și unitățile umane au acces la această funcțiune și atunci când se folosesc eficient de ea spunem că sunt unități inteligente. Inteligența este, așadar, o funcțiune a indivizilor, dar și a colectivităților omenești, care, pe temeiul acestei funcțiuni, se pot orienta, își pot evalua corect poziția în spațiu, calitatea ordonării spațiale și continuitatea orientării în timp. În mod convențional, societățile și-au creat instituții specializate în potențarea inteligenței colective, pentru culegerea informațiilor pe baza cărora să poată trece prin vadul crizelor, să-și refacă ordinea să-și regăsească drumul, orientarea și măsura măsurilor, adică buna cumpănire a lucrurilor și a vremurilor. Aceste instituții speciale ale inteligenței colective sunt eficiente dacă știu să folosească fața neașteptată a tuturor formațiunilor dăruite de Dumnezeu și a celor care ies din mâna omului. Când formațiunile culturii, ale economiei (firmele, de pildă), ale societății (familia, grupul social, clasa socială, comunitățile, poate că și bisericile etc.), ale cetății (statul, adminstrația, alte instituții) etc. își actualizează și valorifică valența latentă de „unități inteligente”, atunci instituțiile speciale vor dobândi ele însele eficacitate maximă. Există situații de primejdioasă subutilizare a funcției acesteea la scara unora dintre unitățile și formațiunile sociale și atunci spunem că acestea se manifestă neinteligent. Cum pot unitățile sociale să-și activeze această funcțiune și să devină astfel unități inteligente? Care dintre formațiunile socio-umane și-au actualizat realmente calitatea de unități inteligente ale României ieri și azi? Au fost firmele unități inteligente? A fost statul o unitate socială îndeajuns de inteligentă? A fost familia umană, ea însăși, îndeajuns de inteligentă? Au fost grupurile logistice, de la cele militare, la cele tehnologice și spirituale, îndeajuns de inteligente? A fost elita politică guvernamentală o unitate inteligentă? S-a comportat ea îndeajuns de inteligent? A fost corpul intelectual românesc o unitate inteligentă? Iată întrebări în cascadă la care trebuie să răspundem ca să putem păși mai departe. Un aspect este cert și anume că ori de câte ori unitățile sociale din care se compune un popor decad pe scara inteligenței colective se produce reactivitatea inteligenței „instinctive” (neindusă și deci inexplicabilă istoric ori social, adică temporal ori spațial) a acelui popor prin manifestări care schimbă curba descendentă a inteligenței politice în curbă ascendentă a inteligenței naționale. Popoarele preiau inițiativa spirituală și astfel relansează ascensiunea spirituală a tuturor unităților sociale, parte cu parte și toate laolaltă. Spunem atunci că Dumnezeu și-a întors din nou fața spre acel popor și de aceea tipul acesta reactiv, de restaurare a inteligenței și deci de recuperare a deficitelor are întotdeauna caracter și conținut profund religios. Așa s-a întâmplat cu poporul evreu în pragul exodului, când a crescut brusc valul religiozității sale tocmai pentru că Dumnezeu l-a căutat și l-a cercetat spre a-l salva din robia egipteană. În numerele viitoare ale revistei Clipa, ne vom întoarce la subiectul fierbinte al inteligenței colective ca formă actualizată a „nomosului pământului” pentru a lămuri chestiunea modurilor de accesare a informațiilor cu potențial profetic în istoria comparativă a statelor, a statului român în chip special.

NOTE:

1 Daniel, 4, 25-28, cf. și C. Schmitt, Carl Schmitt, The Nomos of the Earth in the International Law of the Jus PublicumEuropaeum, ch. 3, p. 351.

2 Nomoi este titlul cărții lui Platon, Legile (Nomoi); termenul ca atare trimite la două înțelesuri, regulă și ordine ideală. Pentru Aristotel nomos „este sinonim cu regula bunei măsuri (măsura mijlociei: rule of medium-sized property), a proprietății funciare bine distribuite”. Cf. Aristotel, Politics, in the Basic Works of of Aristotle, (cu o introducere a lui Richard McKeon, New York: Random House, 1941, Book IV, Ch. 3, pp. 1208-1209), apud Carl Schmitt, The Nomos of the Earth…, lucrare descărcată de pe: https://books.google.ro/books?id=Qayg5HqaY18C&pg=PA351&source=gbs_toc_r&cad=4#v=onepage&q&f=false, pe 16 mai 2015.

3 C. Schmitt, The Nomos… ch. 3, pp. 351-352.

4 C. Schmitt, The Nomos… ch. 3, p. 352.

5 C. Schmitt, The Nomos… ch. 3, p. 352.

6 C. Schmitt, The Nomos… ch. 3, p. 352.

Cum comentati?