Clipa


Naşterea Mântuitorului

Repere Academice

O lecție de demnitate națională

Au fost vremuri când oamenii politici români promovau interesele naționale ale României, cu demnitate și competență, neacceptând să se supună deciziilor luate de marile puteri.

Un astfel de lider politic a fost Ion I. C. Brătianu, șeful delegației României la Conferința de pace de la Paris, întrunită după încheierea Primului Război Mondial.

Acest război a fost declanșat la 28 iulie 1914, prin atacarea Serbiei de către Austro-Ungaria. După doi ani de neutralitate, țara noastră a intrat în luptă alături de Antanta, care – prin Convenția politică din 4/17 august 1916 – s-a angajat să recunoască dreptul României de a-și anexa teritoriile locuite de români în Austro-Ungaria, adică Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul și Bucovina.

Armata română a adus o prețioasă contribuție la cauza Antantei, ajutând la măcinarea forțelor militare ale Puterilor Centrale (au rămas înscrise în istorie marile bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz din vara anului 1917). Războiul s-a încheiat în ziua de 11 noiembrie 1918, prin capitularea Germaniei.

Citeşte în continuare »

Editorial

Treimea de platină

„Nu știu alții cum sunt…”

De la o vreme, în apropierea Crăciunului și a Anului Nou, începe să mă învăluie parfumul dulce amar al nostalgiei clipelor izgonirii mele de la Teatrul Mic pe strada căruia, Sărindarul, n-am mai putut să calc de mai bine de un sfert de veac, din ziua de 8 ianuarie 1990 când, așa cum se anunța cu satisfacție într-un chenar negru, ca de ferpar, în ziarul „România Liberă” unde abia se întorsese nu Prietenul meu, nu unul dintre Prietenii mei, nu cel mai bun Prieten al meu de o viață, ci chiar Prietenul Octavian Paler: „ÎN SFÂRȘIT, CU 88 DE VOTURI PENTRU ȘI… CONTRA, DINU SĂRARU A FOST DESCĂUNAT DE LA TEATRUL MIC!” lăudați până atunci, și Teatrul și eu, cu prilejul fiecărei noi premiere treisprezece ani! și chiar de către Prietenul, semnatarul cu mâna lui al unei admirabile cronici la Să îmbrăcăm pe cei goi de Pirandello, cu Valeria Seciu și Ștefan Iordache în rolurile protagoniste.

Citeşte în continuare »

IUBITULUI NOSTRU CLER, CUVIOȘILOR VIEȚUITORI AI SFINTELOR MĂNĂSTIRI ȘI TUTUROR DREPTCREDINCIOȘILOR CREȘTINI DIN ACEASTĂ DE DUMNEZEU PĂZITĂ EPARHIE: HAR, MILĂ, PACE ȘI ÎNTRU TOATE BUNĂVOIRE, IAR DE LA NOI ARHIEREȘTI ȘI PĂRINTEȘTI BINECUVÂNTĂRI! „Iată, Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu” (Matei 1, 23; cf. Isaia 7,14) Iubiți fii și fiice duhovnicești, Sărbătoarea Nașterii Domnului este, după expresia Sfântului Ioan Gură de Aur, maica tuturor sărbătorilor, pentru că acest praznic este urmat de toate celelalte praznice. Fără înomenirea Fiului lui Dumnezeu, nu am vorbi de Învierea Mântuitorului, iar fără Înviere, nu s-ar mai fi împlinit scopul înomenirii. Chiar dacă în plan istoric despărțim praznicele unul de altul, ele sunt strâns legate între ele, iar la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie acestea toate se regăsesc ca o singură realitate. După cum ne învață Sfinții Părinți, în Sfânta Liturghie recapitulăm, ca realități trăite, principalele praznice ale Bisericii; astfel, după aceștia, în Sfânta Liturghie mereu trăim Nașterea Domnului, mereu trăim Învierea și, la fel, Cincizecimea.

Citeşte în continuare

Sate-nzăpezite cad din cer Ninge cu pridvoare albe, leru-i ler! Înflori-vor până dimineață În ferestre mari grădini de gheață Și-n grădini, ca niște licurici, Lacrimi de părinți și de bunici. Turle de biserici trec pe drum Trase, leru-i ler, de cai de fum. Chiar mai adineauri am văzut Cum venea de sus un clopot mut, Troienit va fi pământul tot De clopotnițe de ger și de omăt. Leru-i ler, în case pe velinți Ninge cu bunici și cu părinți, Geamurile de la drum sunt ninse De gutui și candele aprinse. Ni-i aduce iarna înapoi Pe toți cei plecați de lângă noi. Nu știu niciodată să fi nins Ca în noaptea asta înadins Din icoane cu-amintirea lor, E pământul nămețit de dor! Ieri înspre amiază se zvonise Că va viscoli cu porți închise, Dar a nins pe înserat ușor Doar cu porți de lemn fără zăvor Iar prin sat cu nechezat de cai După care parcă un buhai A țipat în depărtări stingher Ce urgie dulce, leru-i ler! Chiar tu însuți să te ningi în zori Așteptând la prag colindători Și-apoi să-și trimiți înlăcrimat Sufletul în cer la colindat!

Citeşte în continuare

Mulțumim sponsorilor noștri: